Queensryche a concertat pe 30 iunie, pentru prima dată în România, la Arenele Romane, în faţa a 3500 de oameni. Concertul a marcat turneul de promovare a celor două albume conceptuale, ” Operation: Mincrime Parts I & II” într-un mod cu totul şi cu totul inedit.
Deşi organizatorii au precizat că intrarea publicului se va face la 19.30, răbdarea celor prezenţi a fost pusă la încercare, prin sete şi căldură, pentru aproape o oră şi jumătate. Dintre aceştia, câţiva nerăbdători fluierau şi strigau lângă garduri: “Deschideţi porţile!”. Repetiţiile trupei s-au făcut aproape de ora 20.00.
Intrarea la Arene s-a făcut în regim de trupe de asalt, cu împinsături şi alergări pentru a prinde primele locuri în faţa scenei şi primele locuri la cele două standuri de bere. Odată ajunşi în faţa scenei a trebuit să aşteptăm echipa tehnică să escaladeze scena pentru a verifica reflectoarele… Şi uite aşa, de-abia la 22: 20 a început şi concertul..
Pe scenă trona un decor decandent specific culturii undergorund din America, cu ziduri mâzgălite de graffiti, cu o tribună, un ecran, o pantă şi un scaun de tortură. Opera rock ” Operation: Mindcrime Parts I & II” prezintă procesul psihologic prin care trece Nikki, o persoană care ajunge prin influenţa unui drog să facă ceea ce Doctor X îi comandă, inclusiv să o ucidă pe Mary, prostituata- călugăriţă de care este îndrăgostit.
Concertul a început cu luminile stinse şi cu proiecţia pe ecran a unor secvenţe din intro-ul ” I Remember now” , o bandă desenată în care Nikki este prezentat pe patul de spital, vorbind în stare de inconştienţă : ” I remember now, I remember how it started, I can’t remember yesterday, I just remember doing what they told me, told me, told me”. Mulţimea prezentă la concert a recunoscut acest monolog de la primul cuvânt şi, încântată de faptul că Queensryche va apărea pe scenă, a început să strige şi să fluiere, în toate părţile Arenelor iscându-se o mare rumoare.
După o introducere atât de emoţionantă, Queensryche au dat drumul sonorităţilor heavy-progressive cu piesa ” Revolution Calling”, deschizând regalul ce avea să urmeze, anume un ” rock-musical” plin de intrigi şi scene generatoare de tensiune. Deşi cunoşteam piesele, imaginile din mica piesă de teatru ne determinau să stăm cu sufletul la gură, urmărind parcă pentru prima dată firul epic al poveştii lui Nikki.
Restul pieselor au curs firesc, sincer nu am realizat când prima parte a showului s-a încheiat, atât instrumentiştii Michael Wilton şi Mike Stone- ghitară, Eddie Jackson-bass, Scott Rockenfield- tobe cât şi vocalul Geoff Tate interpretând piesele notă cu notă, cu o acurateţe şi fidelitate de invidiat, creând impresia că asistăm la o audiţie de CD. Publicul a fost foarte receptiv la piesele ” Operation: Mindcrime”, ” Spreading the disease”, ” I don’t believe in love” şi ” Eyes of a stranger”.
” Suite sister Mary” a fost poate una dintre cele mai emoţionante scene, anume aceea în care Nikki (interpretat de Geoff Tate) este determinat de Doctor X să o moare pe Mary ( interpretată vocal şi actoricesc de Pamela Moore). Refuzul lui Nikki, care tremură cu pistolul în mână, de a o ucide pe cea pe care o iubeşte, situaţia aproape de neînţeles în care se află Mary (între omul iubit care este pus să o omoare şi mesajul lui Doctor X care o determină să comită ea actul final) şi tristul deznodământ, sinuciderea lui Mary, au creat o atmosferă plină de suspans şi unde fine de tristeţe.
În momentul în care Nikki găseşte trupul neînsufleţit al lui Mary, încep lamentaţiile: ” Anybody home? Even in death you still look sad, Don’t leave me, don’t leave me here..” (Electric Requiem). Finalul primei părţi este marcat de arestul lui Nikki pentru o crimă pe care nu a comis-o.
Pe tot parcursul operei, Geoff Tate a agitat mesaje împotriva sistemului politic american, printre imaginile cu George Bush de pe ecran agitând pancarde cu inscripţii de genul ” Tell us the truth about the oil” şi ” Us out of Irak”.
După o pauză de aproape 10 minute, ” Operation: Mindcrime II” debutează cu scena eliberării lui Nikki din închisoare. O satiră la adresa poporului american, aflat într-o democraţie extrem de permisivă, este piesa “I’m American”, în al cărei videoclip Geoff Tate se plimbă cu motocicleta fericit că ” I’m free, I deserve everything I can get, I’m American, I’m American”.
Întregul regal de scenete şi demonstraţii muzicale s-a terminat la piesa a 6-a de pe Mindcrime, lipsind din playlist mult asteptata piesă “The hands”. S-a cântat totuşi balada cea mai iubită de fani, anume “Silent Lucidity” (Empire), dând întregului eveniment un sfârşit plăcut şi liniştit.
Chiar şi după ce luminile s-au aprins vestind încheierea concertului, fanii aşteptau bisul strigând revenirea trupei şi între timp căutând foarte atent pene de ghitară şi beţe de tobe. Unii fani au primit dolari, bani murdari aruncati de solistul trupei în mulţime, pe spatele cărora scria “Mindcrime Money”.
Deşi au 25 de ani de experienţă muzicală, Queensryche a demonstrat cu succes că timpul nu este un factor de îmbătrânire ci din contră, o unitate de măsură suspendată, evenimentul “Mindcrime” respectând în cele mai mici detalii tehnice şi artistice, showurile formaţiei din întreaga lume.
A fost genul de concert după care tânjeam de ceva timp încoace, anume unul matur, serios, emoţionant şi captivant, reuşind să ţină cu sufletul la gură publicul prezent la Arenele Romane.
