Whitesnake despre Iris

iulie 8, 2008 at 1:29 pm (Stiri) (, , , )

Liniştiţi si strălucitori, unii ca târâtoare argintii, alţii ca prădători agili, Whitesnake si Def Leppard ne-au delectat cu 20 de minute de scurte şedinţe foto şi răspunsuri la intrebări, ieri la conferinţa de presă de la Hotelul Intercontinental.

Whitesnake au declarat că nu au auzit în viaţa lor de trupa Iris: ” Absolutely nothing what so ever, we’ve been here for only 14 minutes”. De asemenea, la întrebarea jurnaliştilor legată de faptul că prietenia este secretul longevităţii trupei, aceştia au spus că ” Trupa asta ne-a transformat din băieţi în adulţi, am experimentat întregul ciclu evolutiv împreună: naşteri, decese, căsătorii şi divorţuri”.

Întrebaţi dacă au bănuit vreodată că vor ajunge atât de cunoscuţi, Def Leppard au afirmat:” Am avut senzaţia atunci când lucram pentru ‘Hysteria’ că lucrăm la ceva care nu se mai făcuse până atunci, din punct de vedere sonic albumul era o audiţie singulară în acea vreme”. Referitor la faptul că vor împărţi scena cu Whitesnake, trupa e de părere că ” Ne imaginăm că va fi o seară foarte-foarte lungă. Stimulează spiritul competitiv faptul vom cânta alături de o altă trupă formată din muzicieni de primă clasă”.

Permalink No Comments

“Highway to Hell”, cea mai cerută piesă de înmormântare!

iulie 4, 2008 at 8:24 am (Stiri) (, , , , )

” Highway to hell” şi ” Stairway to heaven” se află printre cele mai cerute piese rock din Adelaide, Australia, detronând vechile imnuri funerare precum ” Amaizing Grace” şi ” Abide with me”.

În fruntea topului funerar se află piesele ” My way” (Frank Sinatra) şi ” Wonderful World” (Louis Armstrong)

Imnurile AC/DC şi Led zeppelin se află în afara primelor 10 piese din top, dar au câştigat mult teren în ultimii ani datorită tendinţei multor australieni de a renunţa la bine cunoscutele piese cu tentă religioasă.

Printre dorinţele neobişnuite de piese pentru funerarii se află şi ” Hit the road Jack”, ” Another one bites the dust” şi ” I’ ll sleep when I am dead”.

* @telegraph.co.uk

Permalink 2 Comentarii

The Offspring - Rise and Fall, Rage and Grace

iulie 3, 2008 at 2:58 pm (recenzie albume) (, , )

The Offspring - Rise and Fall, Rage and Grace

După 5 ani de la ultimul album şi 2 ani de producţie iată că a sosit şi cea mai recentă creaţie a trupei The Offspring. Trebuie să recunosc că trecuse ceva vreme de când nu mai ascultasem The Offspring şi că speram ca acest album să-mi ofere acea doză de muzică cu “atitudine” amestecată cu umor cu care aceştia mă obişnuiseră. Din păcate nu a fost chiar aşa cum am sperat…

“Rise and Fall, Rage and Grace” este un album inegal. Pe de-o parte avem piese care par menite să se adreseze unui public mai matur şi pe de alta parte sunt piese care au la bază acelaşi material din care au fost construite atâtea şi atâtea hituri ale acestora. OK, am înţeles că acest dezechilibru este cel mai probabil intenţionat, având în vedere şi titlul albumului ce duce cu gândul la extreme: mărire şi decadenţă, furie şi graţie. Problema nu este însă acest dezechilibru în sine, ci faptul că celor de la The Offspring nu prea le-a ieşit cum trebuie niciuna dintre aceste extreme.

Ca să înţelegeţi mai bine ce vreau să zic să luam nişte exemple. Pe album există o serie de piese extrem de lente pentru o formaţie cum este The Offspring. Fix You este fără doar şi poate o baladă în adevăratul sens al cuvântului ce contrastează puternic cu ceea ce Dexter Holland şi compania au realizat până acum. De la “check your baggage at the door” (lasă-ţi bagajul - emoţional - la uşă) The Offspring au ajuns să cânte despre cum “I wish I could fix you” (aş vrea să te pot ajuta). Dacă asta nu este o schimbare de atitudine cu 180 de grade atunci nu ştiu ce e. Apoi avem o altă piesă, Kristy, Are You Doing Okay?, care duce sentimentalismul la cote nemaiatinse vreodată de către această formaţie. Acum nu înţelegeţi greşit - nu am vreo problemă cu grupurile care îşi schimbă stilul, e ceva pâna la urmă normal. Problema mea este faptul că un asemenea stil nu prea se potriveşte cu ceea ce The Offspring a făcut timp de 7 albume, de la primul din 1989 şi până la Splinter de acum 5 ani.

Bineînţeles că se poate emite următorul contraargument: Green Day, cealaltă formaţie de mare succes din valul de punk-revival de la începutul anilor ‘90, a reuşit cu succes să îmbine acest stil mai melodios şi mai melancolic cu originile lor punk. Corect, dar cu câteva precizări: Green Day a început să experimenteze cu un astfel de sound încă de mai bine de acum 10 ani, în timp ce The Offspring s-a cantonat, repet - timp de 7 albume, într-un anume stil cu care fanii s-au obişnuit să-i identifice, iar o astfel de schimbare bruscă nu are cum să fie uşor digerată.

Acum să luam cealaltă latură a albumului, cea în care punk-ul este la el acasă. Aici avem câteva piese bune, Hammerhead şi Stuff Is Messed Up, care aduc critici Americii moderne şi politicii duse de către liderii acesteia. Dar chiar şi aceste piese par lipsite de prospeţime, dacă le compari cu muzica de pe albume precum Smash sau Americana, pentru că subiectul “America sub George Dubya Bush” a fost preluat de atât de multe ori în muzica ultimilor ani încât nu mai poate produce efectul dorit. Poate cea mai plăcută piesă de pe album este You’re Gonna Go Far, Kid, pentru că este şi piesa care se apropie cel mai mult de stilul clasic al celor de la The Offspring. Nu pot să nu remarc felul în care versurile acestor piese (”shit is fucked up” sau “dance, fucker, dance”) contrastează cu versurile din piesele amintite două paragrafe mai sus. Până la urmă ce vor să fie cei de le The Offspring? Nişte bărbaţi ajunşi la maturitate sau nişte tipi rebeli cu spiritul veşnic tânăr? Poate vor să fie ambele…

Muzica de pe acest album nu este, una peste alta, în niciun caz proastă, doar că poate părea pe alocuri plată şi/sau contradictorie. După cum am zis sunt câteva piese care merită toată atenţia şi sunt convins că există destule persoane care vor aprecia şi direcţia pe care trupa The Offspring a luat-o cu unele dintre piesele de pe acest album (numai că cel mai probabil eu nu mă voi număra printre ele). Marele regret este faptul că mă aşteptam la mult mai mult de la acest album, având în vedere cât s-a lucrat la el… 2 ani!!! în care cei de la The Offspring parcă nu au dat tot ce puteau… nici coperta albumului nu demonstrează prea multă strădanie.

Nota: 7

Rise and Fall, Rage and Grace

(Dexter Holland - voce/chitară, Noodles - chitară/voce, Greg K. - bas/voce, Josh Freese - tobe)

1. “Half-Truism” – 3:26
2. “Trust in You” – 3:09
3. “You’re Gonna Go Far, Kid” – 2:58
4. “Hammerhead” – 4:38
5. “A Lot Like Me” – 4:28
6. “Takes Me Nowhere” – 2:59
7. “Kristy, Are You Doing Okay?” – 3:42
8. “Nothingtown” – 3:29
9. “Stuff Is Messed Up” – 3:32
10. “Fix You” – 4:19
11. “Let’s Hear It for Rock Bottom” – 4:05
12. “Rise and Fall” – 2:59

Permalink 4 Comentarii

Queensryche: Operation Romania!:D

iulie 2, 2008 at 11:32 am (recenzie albume) (, , , , , , , )

Queensryche a concertat pe 30 iunie, pentru prima dată în România, la Arenele Romane, în faţa a 3500 de oameni. Concertul a marcat turneul de promovare a celor două albume conceptuale, ” Operation: Mincrime Parts I & II” într-un mod cu totul şi cu totul inedit.

Deşi organizatorii au precizat că intrarea publicului se va face la 19.30, răbdarea celor prezenţi a fost pusă la încercare, prin sete şi căldură, pentru aproape o oră şi jumătate. Dintre aceştia, câţiva nerăbdători fluierau şi strigau lângă garduri: “Deschideţi porţile!”. Repetiţiile trupei s-au făcut aproape de ora 20.00.

Intrarea la Arene s-a făcut în regim de trupe de asalt, cu împinsături şi alergări pentru a prinde primele locuri în faţa scenei şi primele locuri la cele două standuri de bere. Odată ajunşi în faţa scenei a trebuit să aşteptăm echipa tehnică să escaladeze scena pentru a verifica reflectoarele… Şi uite aşa, de-abia la 22: 20 a început şi concertul..

Pe scenă trona un decor decandent specific culturii undergorund din America, cu ziduri mâzgălite de graffiti, cu o tribună, un ecran, o pantă şi un scaun de tortură. Opera rock ” Operation: Mindcrime Parts I & II” prezintă procesul psihologic prin care trece Nikki, o persoană care ajunge prin influenţa unui drog să facă ceea ce Doctor X îi comandă, inclusiv să o ucidă pe Mary, prostituata- călugăriţă de care este îndrăgostit.

Concertul a început cu luminile stinse şi cu proiecţia pe ecran a unor secvenţe din intro-ul ” I Remember now” , o bandă desenată în care Nikki este prezentat pe patul de spital, vorbind în stare de inconştienţă : ” I remember now, I remember how it started, I can’t remember yesterday, I just remember doing what they told me, told me, told me”. Mulţimea prezentă la concert a recunoscut acest monolog de la primul cuvânt şi, încântată de faptul că Queensryche va apărea pe scenă, a început să strige şi să fluiere, în toate părţile Arenelor iscându-se o mare rumoare.

După o introducere atât de emoţionantă, Queensryche au dat drumul sonorităţilor heavy-progressive cu piesa ” Revolution Calling”, deschizând regalul ce avea să urmeze, anume un ” rock-musical” plin de intrigi şi scene generatoare de tensiune. Deşi cunoşteam piesele, imaginile din mica piesă de teatru ne determinau să stăm cu sufletul la gură, urmărind parcă pentru prima dată firul epic al poveştii lui Nikki.

Restul pieselor au curs firesc, sincer nu am realizat când prima parte a showului s-a încheiat, atât instrumentiştii Michael Wilton şi Mike Stone- ghitară, Eddie Jackson-bass, Scott Rockenfield- tobe cât şi vocalul Geoff Tate interpretând piesele notă cu notă, cu o acurateţe şi fidelitate de invidiat, creând impresia că asistăm la o audiţie de CD. Publicul a fost foarte receptiv la piesele ” Operation: Mindcrime”, ” Spreading the disease”, ” I don’t believe in love” şi ” Eyes of a stranger”.

” Suite sister Mary” a fost poate una dintre cele mai emoţionante scene, anume aceea în care Nikki (interpretat de Geoff Tate) este determinat de Doctor X să o moare pe Mary ( interpretată vocal şi actoricesc de Pamela Moore). Refuzul lui Nikki, care tremură cu pistolul în mână, de a o ucide pe cea pe care o iubeşte, situaţia aproape de neînţeles în care se află Mary (între omul iubit care este pus să o omoare şi mesajul lui Doctor X care o determină să comită ea actul final) şi tristul deznodământ, sinuciderea lui Mary, au creat o atmosferă plină de suspans şi unde fine de tristeţe.

În momentul în care Nikki găseşte trupul neînsufleţit al lui Mary, încep lamentaţiile: ” Anybody home? Even in death you still look sad, Don’t leave me, don’t leave me here..” (Electric Requiem). Finalul primei părţi este marcat de arestul lui Nikki pentru o crimă pe care nu a comis-o.

Pe tot parcursul operei, Geoff Tate a agitat mesaje împotriva sistemului politic american, printre imaginile cu George Bush de pe ecran agitând pancarde cu inscripţii de genul ” Tell us the truth about the oil” şi ” Us out of Irak”.

După o pauză de aproape 10 minute, ” Operation: Mindcrime II” debutează cu scena eliberării lui Nikki din închisoare. O satiră la adresa poporului american, aflat într-o democraţie extrem de permisivă,  este  piesa “I’m American”, în al cărei videoclip Geoff Tate se plimbă cu motocicleta fericit că ” I’m free, I deserve everything I can get, I’m American, I’m American”.

Întregul regal de scenete şi demonstraţii muzicale s-a terminat la piesa a 6-a de pe Mindcrime, lipsind din playlist mult asteptata piesă “The hands”. S-a cântat totuşi balada cea mai iubită de fani, anume “Silent Lucidity” (Empire), dând întregului eveniment un sfârşit plăcut şi liniştit.

Chiar şi după ce luminile s-au aprins vestind încheierea concertului, fanii aşteptau bisul strigând revenirea trupei şi între timp căutând foarte atent pene de ghitară şi beţe de tobe. Unii fani au primit dolari, bani murdari aruncati de solistul trupei în mulţime, pe spatele cărora scria “Mindcrime Money”.

Deşi au 25 de ani de experienţă muzicală, Queensryche a demonstrat cu succes că timpul nu este un factor de îmbătrânire ci din contră, o unitate de măsură suspendată, evenimentul “Mindcrime” respectând în cele mai mici detalii tehnice şi artistice, showurile formaţiei din întreaga lume.

A fost genul de concert după care tânjeam de ceva timp încoace, anume unul matur, serios, emoţionant şi captivant, reuşind să ţină cu sufletul la gură publicul prezent la Arenele Romane.

Permalink 2 Comentarii

Metallica - Death Magnetic

iulie 1, 2008 at 3:15 pm (Stiri) (, , )

Metallica - Death Magnetic

Aşteptarea pentru noul album Metallica este aproape de a se încheia. Surse oficiale din cadrul casei de discuri Warner Bros. anunţă că noul album va fi lansat în luna septembrie şi se va intitula “Death Magnetic”. Noul album va conţine 10 piese, 9 melodii “epice”, de 6-8 minute, şi un singur “cântec” (nine epics and one song).

Deja unele publicaţii de specialitate au primit un preview al noului album conţinând 6 dintre cele 10 piese. Conform primelor review-uri o parte dintre piese se încadrează perfect în stilul Metallica al anilor ‘80, în timp ce altele se apropie mult mai mult de perioada Load&Reload. Ceea ce este însă clar este faptul că pentru prima dată din 1988 Metallica lansează un album ce conţine piese cu adevărat trash metal.

Mai multe detalii despre noul album puteţi găsi pe www.encycmet.com.

Permalink No Comments

Coveruri - partea a doua

iunie 30, 2008 at 9:39 am (Opinii...) (, , , , )

După cum promisesem săptămâna trecută revin cu o nouă serie de coveruri. De data asta e vorba despre coveruri realizate de formaţii rock după piese mai mult sau mai puţin rock. Am încercat să aleg formaţii cât mai diverse aşa că nu vă miraţi că lângă heavy metal o să găsiţi şi punk. Fiţi toleranţi :)

  • Disturbed - Land of Confusion - nu cred că mulţi se aşteptau ca cei de la Disturbed să aleagă sa facă un cover după o piesă a Genesis. Totuşi părerea mea este că melodia sună bine şi se potriveşte surprinzător de bine cu stilul celor de la Disturbed.
  • Green Day - Working Class Hero - Green Day a experimentat mult şi s-a îndepărtat destul de mult de stilul punk aşa că nu ar trebui să surprindă că au ajuns să cânte o melodie a lui John Lennon. Oricum sună bine şi a mai fost realizată şi pentru o cauză nobilă - susţinerea campaniei de salvare a victimelor din Darfur, Sudan.
  • Guns n’ Roses - Knockin’ On Heaven’s Door - piesa deja devenită clasică a lui Bob Dylan a fost preluată de atât de mulţi artişti încât e ceva să realizezi un cover memorabil după ea. Guns n’ Roses reuşeşte să facă asta.
  • Judas Priest - Diamonds & Rust - trupa britanică pune piesa artistei folk Joan Baez pe acorduri de metal… şi sună excelent. Există şi o variană live mult mai puţin metalică şi mai apropiată de piesa originală.
  • Metallica - Am I Evil? - am avut un album întreg, dublu CD, ca să aleg un cover de la Metallica. Alegerea a fost grea, dar m-am oprit asupta acestuia. Sincer să fiu varianta Metallica nu diferă mult de cea Diamond Head, dar este ceva mai rapidă şi mai “heavy”. Plus vocea lui James în vremurile lui bune…
  • Nazareth - Love Hurts - o piesă care în mintea multora, inclusiv a mea, a ajuns să fie asociată cu formaţia Nazareth. Cu toate acestea melodia este mult mai veche, din 1960, şi aparţine grupului The Everly Brothers.
  • Rage Against The Machine - The Ghost of Tom Joad - RATM cântă o piesă a lui Bruce Sprigsteen… Cea mai tare chestie e că cine nu ştie originalul cu greu ar putea să-şi dea seama că nu este o creaţie a celor de la RATM. Versurile alea parcă au fost scrise ca să fie strigate.
  • Sonata Arctica - Still Loving You - deşi începutul poate să fie amăgitor, acest cover se dovedeşte rapid a fi unul mult mai rapid şi mai agresiv decât compoziţia originală a Scorpions.
  • The Offspring - Sin City - până să aud acest cover (care pentru cei care nu ştiu e după o piesă AC/DC), nu îmi imaginam că The Offspring pot să sune aşa: hard rock cu doar o mică tentă punk. Cool :)
  • The Rolling Stones - Time Is On My Side - nu m-am lovit la cap când am pus melodia asta aici. Time Is On My Side a fost înregistrată prima dată de cântăreţul de jazz Kai Winding. Pun pariu că nu ştiaţi asta? Eh, omul cât trăieşte învaţă.
  • Tool - No Quarter - Tool a realizat un cover exploziv după una dintre piesele ceva mai puţin cunoscute ale celor de la Led Zeppelin.

Permalink 2 Comentarii

Papa Roach - Between Angels and Insects

iunie 30, 2008 at 9:24 am (piesa saptamanii) (, , )

Piesa de săptămâna asta este inspirată din Fight Club. O carte excelentă şi un film şi mai bun… nu are rost să zic prea multe:

Present yourself, press your clothes, comb your hair,
and clock in,
You just can’t win, just can’t win,
And the things you own, own you!

Permalink No Comments

« Previous entries