Rockul de acasă

Ce bine că Artmania s-a ţinut în Piaţa Mare, că veni vara şi vremea fu foarte frumoasă. Terasele de jur împrejur gemeau de lume pestriţă, preponderent neagră şi tânâră, veselă sau supărată (pentru că aşa e moda la gothic), cu dantele sau în adidaşi, în găşti sau în cupluri. Şi decorul, cu clădirile săseşti, medievale, se potriveau de minune cu tumultul de pe străzi. Se poate să fi fost aşa multă lume şi la alte ediţii Artmania, eu o ştiu pe cea de acum pentru că e prima dată când am ajuns. Şi a fost o atmosferă plină de tumult şi vibraţie.

Lumea nu s-a prea înghesuit în ţarcul de lângă scenă ci mai degrabă în clădiri, pe scări şi de jur împrejurul ţarcului, de unde trăgeau cu ochiul la ce se întâmplă pe scenă. Nu ştiam nimic despre trupa care deschidea festivalul în seara de vineri. Mai mult, spre ruşinea mea, (şi poate a altora), credeam că va cânta Sirenia. Nu, era vorba de ceva mai românesc, dar totuşi norvegian, anume trupa Tristania. Nu m-a lăsat rece ceea ce am ascultat, a fost o demonstraţie plăcută de gothic metal, deşi trădează, asemeni tuturor trupelor noi, multe sonorităţi comune.

Ce m-a surprins la întreaga trupă a fost vocea excepţională Mariangela Demurtas, purtată de o simpatică mignonă cu ochii mari şi frumoşi, cu zâmbet larg şi cald. Mi-au mai plăcut intervenţiile vocale ale ghitaristului Anders Høyvik Hidle, mai precis growl-urile sale. Muzica în sine, fără existenţa celor două personaje care îi dădeau culoare, nu este foarte valoroasă şi nici nu lasă răni adânci. Poate fi, în cel mai bun caz, plăcută. O audiţie plăcută.

MDB, adică My Dying Bride. Întodeauna am râs de acest nume, pentru că îl imaginam a fi inspiraţia un fals fanatic sau satanist. Nu am avut vreodată curiozitatea să ascult vreo piesă, deşi ecourile multor prieteni conduceau la ideea că nu este o trupă proastă, din contră. Pe scenă, înaintea izbucnirii oricărei note muzicale, m-a frapat apariţia vocalului Aaron Stainthorpe într-o vestimentaţia antimetalică, cu cămaşă ofiţerească şi pantaloni de stofă. Era un adevărat mire funest, chinuit de lacrimile miresei pe care o omorâse, ridicat parcă din tenebre, purtându-şi sângele (deşi uşor penibil pentru că era desenat cu carioca) în văzul publicului.

Cel care se descrie drept un “om fericit”, şi nu contest acest lucru (ce are a face rolul de pe scenă cu viaţa obişnuită?), a reuşit să anime publicul de la primele vorbe. Şi My Dyind Bride s-a transformat, uşor, într-o audiţie interesantă. Vioara este elementul care face din muzica MDB o adevărată ciudăţenie, mai precis sunetul său funerar, prezent pe majoritatea pieselor din concert. Deziluzia şi tristeţea compoziţiilor frizează patologicul, deşi autorul lor este un romantic cititor al poeziilor britanice. Mi s-a părut totuşi că scena s-a umplut de prea mult alai funerar şi nu se mai putea respira. Basista emoistă Lena Abe, cu urme de tăieturi de lamă pe braţe, întregea peisajul macabru cam prea obositor. Dar care a prins foarte bine la publicul tânăr.

RUŞINE, OPETH!

Opeth s-au comportat ca nişte mercenari. Numai că fuseseră plătiţi să desfăşoare un act artistic. Pe care nu l-au prestat decât pe jumătate. În primul rând piesele pe care le-au ales au fost de o neinspirată grosolănie. Sau poate nu a fost lipsă de inspiraţie, ci dorinţa de a „prinde” la public. S-a cântat frugal, imperceptibil şi expeditiv de pe albumele „Ghost Reveries”, „Blackwater Park”, „My Arms Your Hearse”, „Deliverance” şi a lui soră „Damnation”. Vorbesc imperceptibil pentru că sonorizarea a fost groaznică, nu se deosebea ghitara de bas, tobe şi voce, era un haos care nu mai însemna muzică ci zgomot.

Compoziţiile Opeth, unice şi copiate de multe trupe din 1990 (când au debutat) şi până acum, se caracterizează prin treceri subtile sau nu, după caz, de la clean la growl şi de la lin la grav, nu neaparat în ordinea asta. Redarea cât mai atentă a acestor registre diferite ar fi fost dacă nu indicată, mai degrabă musai, pentru o trupă care amestecă death-ul cu progressive-ul şi cu heavy-ul. Un ascultător care până atunci nu ar mai fi auzit de Opeth şi s-ar fi oprit curios la gardul de lângă scenă, ar fi declarat fără şovăială că ce se aude este o tâmpenie, un fâşâit supărător, dar nu muzică. A încercat Akerfeldt să-şi dreagă lipsa de interes cu glumiţe precum „Sunt fete frumoase în România”, „Aveţi un oraş frumos”, „ Suedia nu e ţara metalului ci a păsăricilor”, „Vom reveni la voi curând, dar nu anul viitor că îmi tund gazonul” şi aşa mai departe, dar prestaţia de pe scenă nu s-a numit decât mercenărie. Mendez, ghitaristul trupei, a lăsat prestaţia sa în suspans la finele concertului pentru a coborâ de pe scenă după nişte beri, eventual pentru a da una repede pe gât.

Spun toate acestea nu cu satisfacţie ci cu dezamăgire, pentru că Opeth a fost trupa mea preferată. Vorbeam cu un amic, acum vreo 3 ani, despre cât de mult aş dori să văd Opeth în România. Se ivise chiar ocazia să ajung la festivalul Sziget. Şi vorbeam despre cât de greu ar fi să ajungă la noi, pentru că sunt nişte profesionişti şi sistemul nostru de sunet cu siguranţă i-ar fi dezamăgit. Citisem într-un interviu dat de Akerfeldt promisiuni cum că trupa sa (el e capul tuturor creaţiilor acum, deşi în trecut fusese ajutat de Peter Lindgren care, ulterior, a părăsit trupa) nu se va deda vreodată comercialului, şi iaca, recentele “Ghost Reveries” şi “Watershed”, care, nu-i aşa, abundă în derizoriu şi banal. Treptat divinizarea asta, care venise cu superbul album de debut, de altfel cel mai bun material al trupei, “Orchid”, continuând cu “Still Life” şi “Damnation”, s-a transformat, în fapte reale şi în scrum. De cum Opeth devenise trupa puştilor de 13-14 ani am realizat că ceva se schimbase şi că o mare vină o are interesul trupei către o stare materială bună şi către faimă. Am venit la Sibiu să văd o demonstraţie de măiestrie şi am văzut un imens dezinteres. Păcat..

OPETH