HolyHell versus HolyHell

Nu voi comenta foarte mult albumul de debut al trupei protejate de Joey DeMaio (Manowar), care a cântat în urmă cu câteva zile la Bestfest, prefer să comentez descrierea delicioasă pe care trupa şi-o face pe Myspace. În acest fel, şi voi, şi eu, vom putea cunoaşte HolyHell.
Prima frază pe Myspace sună cam aşa:
“Combining angelic operatic female vocals with demonic thunderous metal riffs, HolyHell is something new and unexpected in the world of heavy music”. În primul rând, HolyHell, trupă înfiinţată în 2005, nu poate fi ceva nou şi neaşteptat, de vreme ce o mulţime de alte trupe de power metal symphonic o precede: Angra, Avantasia, Blind Guardian, Dark Moor, Fairy Land, Kamelot, Lunatica, Nightwish, Stratovarius.. În al doilea rând, sound-ul comun al albumului de faţă nu poate avea pretenţia unui “nou început”. Îl pot asculta cu plăcere doar cei puţini pretenţioşi pentru că, deşi sunetul său se doreşte a fi serios, magistral, simfonic, singurul element solid din instrumentaţie nu este orga sau vocea, ci ghitara+tobele. Mergând mai departe cu descrierea aş spune că niciun artist deştept din vremurile noastre nu va spune că aduce ceva nou. El e conştient că s-au cam epuizat toate şansele de a împinge rockul la limita sunetelor şi compoziţiilor, poate doar dacă zgomotul devine aşa evoluat încât să nu se mai audă. Pioneri, din păcate (dar este realitatea), nu mai există acum, poate doar combinaţii strălucite de elemente din jocuri inventate până acum.

hhhl

“Unlike the myriad of female-fronted metal music acts that have appeared on the scene, HolyHell presents a new sound without any pretenses, bolstered by the vision and the talents of the latest female sensation to hit the metal scene, vocalist Maria Breon”. Îmi place cuvântul ăsta pretenţios, miriadă.. Băieţii ăştia au găsit în valurile spumegânde amuleta de aur, mai precis pe splendita Venus, aka Maria Breon. Că arată bine, ok, poate fi o senzaţie.. Că are voce extraordinară e deja prea mult spus. Nu contest că ar avea voce, o are, dar este una comună. Pe “HolyHell” exerciţiul nu se prea simte, fiind vorba mai degrabă de şir uniform de sunete aşişderea, fără joaca aceea a solistului stăpân pe propria voce, care ştie că poate face mai tot ce vrea cu ea.. Mai mult, la noi în România, când au deschis pe Manowar, o prietenă de-a mea care o asculta observase o discrepanţă între mimica buzelor şi efortul ce ieşea din piept, şi, uitându-se mai atent în capătul scenei, a zărit o blondă care cânta de foc..Se poate să fie, în acest caz, frumoasa Maria numai o prezenţă, şi nu o voce.

“A classically trained singer possessing a unique and powerful voice, Breon is destined to become the new queen of metal”. Singura dovadă de clasic pe care Maria v-o poate oferi este pe piesa “Armagheddon”. Mai încolo, întregul album prezintă o voce power metal, antrenată, desigur..

url

The look and sound of the band was influenced by Breon’s innate curiosity about the human condition, the eternal struggle between good and evil, heaven and hell, darkness and light that affects the internal conflicts we experience as human beings”. Probabil din viziunea atotcuprinzătoare a Mariei izvorăsc “Prophecy”, “Mephisto”, “Apocalypse” şi “Armagheddon”. Numai că tocmeala de acasă nu e ca cea din târg. Titlurile pot releva lupta bine-rău/întuneric-lumină, numai că power metal cu mesaje religioase rămâne o combinaţie a la “Don Café Mixes”. Nu este o regulă generală, vorbesc doar de trupa de faţă căreia nu-i reuşeşte acest lucru. Compoziţia uşor digerabilă şi veselă a soundului power, nu se prea pupă cu solemnitatea şi sobrietatea luptei între îngeri şi demoni. De obicei îi şade mai bine la compozitorii clasici sau în black metal. Uneori îi şade foarte bine la românii noştri Celelalte Cuvinte pe aceleaşi “Armaghedon” din 1994.

Şirul prezentării continuă serios şi foarte dedicat minunii ce se află “HolyHell”, al cărei nume este plin de umor pentru că ne aduce aminte de feţele mirate ale actorilor din filmele americane. Ce iese de pe acest album nu sună rău, nu deranjează urechii.. Compoziţia în sine este bine gândită. Numai că nu am reuşit să nominalizez o piesă care să aibă acel ceva, special, care să mă facă să delimitez HolyHell de alte trupe de gen. Şi nu înţeleg, şi nici nu voi înţelege, de ce unii artişti se încăpăţânează să umple coperta albumului cu 12 titluri, când esenţa creaţiei se rezumă la 5 piese. Cum nu înţeleg nici artiştii pop de la noi care încarcă albumele de remixuri şi supraremixuri..Fiţi sinceri oameni buni, atât aţi putut, atât este, dar este valoros în puţinătatea sa..

 

NOTA: 6

PUNCTE FORTE: Instrumentaţia

PUNCTE SLABE: Vocea, concepţia

Kings of Leon-Only by the night

Albumul ăsta e foarte şmecher gîndit, pentru că pe toată durata sa m-a împiedicat să emit judecăţi. Cînd zic, gata, îl cataloghez drept un material Coldplay puţin mai dur, cînd zic că îl cataloghez un album Soundgarden niţel mai slăbuţ, cînd zic, gata, ştiu, pot opri ascultarea, dar nu o pot opri…Pentru că piesele, în ordinea lor în playlist, sunt puse strategic, cînd una britpop/alternative/indie, cînd una grunge. De la piesa 6, „Reverly”, „Only by the night” se afundă în derizoriu, deja îl poţi cataloga un pop-rock sărac în idei de compoziţie, sentimental şi dulce ca o prăjitură de casă.

Din păcate pentru speranţele pe care mi le-am făcut pornind de la singura piesă valoroasă de pe acest album, „Sex on Fire”, restul materialului nu spune mai nimic. Nu afirm că este previzibil, dar nu este serios. Şi în joaca asta mă desprind foarte uşor, chiar pînă la punctul de a nu mai fi nevoie să-l reascult. Ceea ce e foarte grav pentru orice trupă care se respectă. Probabil că ar fi trebuit să încep cu albumul lor de debut, din 2003, „Youth And Young Manhood”, moment în care pletele rebele nu fuseseră înlocuite, din foame de bani, de frizurile emo-iste şi efeminate de acum.

kings_of_leon_festival_hall_gigimage

Ceea ce e cert, şi ceea ce a venit odată cu ascultarea atentă a vocii lui Caleb Followill, este că pot numi Kings of Leon, speranţele unui nou început Soundgarden. Şi dacă Chris Cornell încearcă acum sonorităţi mai puţin rock (pe care nu le condamn), s-a mai născut o voce care să-l suplinească. Nu pot afirma dacă vor ajunge la aceeaşi valoare, poate doar dacă se vor trezi din beţia ritmurilor uşurele. Dau totuşi nota 7 pentru că nu au ajuns încă să se consume muzical, albumul ăsta drăguţ mai are sclipiri de geniu, care ţin, din păcate, doar 2-3 secunde de piesă.

Nota: 7 (fără încurajări, 6.5)

Puncte forte: vocea lui Caleb Followill, „Sex on Fire”

Puncte slabe: conceptul, ideile şi ritmurile albumului


“Chinese Democracy” sau cum devine Republica Populară, Republică Democrată

Acest album care riscă să devină number one în topul rock chinez (lol), a fost aşteptat mai mult decât orice album rock din ultimul secol, mai ales datorită plecărilor masive de componenţi. Când fanii deja se resemnau că el nu va mai ieşi, iată că Axl a anunţat data de 23 noiembrie. Riscă poate să devină, chiar şi pentru titlul ales, un simbol de referinţă pentru tinerii chinezi sătui de tirania comunistă.

article-1088964-02814db6000005dc-495_468x482

Cu o siglă nouă (şi foarte sugestivă), cu o copertă aparent cuminte şi cu un Axl care  a trecut prin multe (mai ales dezintoxicare), nu m-aş fi aşteptat la o asemenea surpriză din partea simbolului de referinţă rock al anilor ’90, care ne obişnuise cu domolul, sentimentalul, melancolicul depresiv şi sensibilul. „Chinese Democracy” este clar hard-rock dar în acelaşi timp foarte alternativ, înfipt în tendinţele actuale, încât nici nu ne mai putem gândi că vreun „ November Rain” ar mai găsi aici teren fertil. Asemeni unei alte mari trupe care şi-a lansat material acest an, AC/DC, şi care nu a reuşit să se adapteze vremurilor actuale, repetând clişeele compoziţionale care i-a făcut celebri, mă aşteptam la o tendinţă similară şi pentru Guns.

Rose declara într-un interviu din 2006 că „este un material complex, ceva complet diferit. Unele aranjamente instrumentale sună a Queen. Unii oameni vor spune că nu sună a Axl Rose dar sună a Guns. Sunt convins că veţi aprecia câteva piese de pe acest album”. Într-adevăr, noul material adoptă sonorităţi exotice de genul efectelor de calculator care amintesc de Prodigy, de genul liniilor melodice clasice şi chiar latino, de genul nu metal şi de genul epicului progresiv Dream Theater/Queensryche. Fapt care se simte şi în vocea lui Axl, vădit matură şi exersată, care cunoaşte deschideri tonale pe care nu mi le-aş fi imaginat, în special pe piesele „Shacklers Revenge” „Street of dreams” şi „Better”, iar ghitările foarte energice se îmbină cu melodicitatea de orgă mereu prezentă, evident sau mai puţin evident, în ritmul pieselor.

axl-rose

„Chinese Democracy” este tonic, efervescent, surprinzător şi interesant, trădând prin compoziţia solidă anii de muncă care stau în spatele realizării sale. Axl este responsabil pentru textul pieselor şi pentru compoziţie, dar mai ales colaborările cu artişti precum: Buckethead pe „Shackler’s Revenge”, Robert Finck pe „Better”, Paul Tobias pe „There was a time” şi „Prostitute”, precum şi bunul său prieten Sebastian Bach pe „Sorry”. „Catcher in the rye”, deşi sună a riff Queen, deşi a fost realizată în colaborare cu Brian May, numele acestuia nu apare pe lista instrumentiştilor colaboratori. Piesa în sine trezeşte amintiri nostalgice despre era Guns, în decorul inteligent sugerat de Axl, acela al grâului blond şi nesfârşit din romanul lui Salinger.

Înainte de a vă obişnui cu noul material Guns vă anunţ că prin 2012 Axl are de gând să lanseze un nou album (fără titlu încă), „Chinese Democracy” fiind primul experiment din trilogia unor noi şi surprinzătoare creaţii muzicale.

The Offspring – Rise and Fall, Rage and Grace

The Offspring - Rise and Fall, Rage and Grace

După 5 ani de la ultimul album şi 2 ani de producţie iată că a sosit şi cea mai recentă creaţie a trupei The Offspring. Trebuie să recunosc că trecuse ceva vreme de când nu mai ascultasem The Offspring şi că speram ca acest album să-mi ofere acea doză de muzică cu „atitudine” amestecată cu umor cu care aceştia mă obişnuiseră. Din păcate nu a fost chiar aşa cum am sperat…

„Rise and Fall, Rage and Grace” este un album inegal. Pe de-o parte avem piese care par menite să se adreseze unui public mai matur şi pe de alta parte sunt piese care au la bază acelaşi material din care au fost construite atâtea şi atâtea hituri ale acestora. OK, am înţeles că acest dezechilibru este cel mai probabil intenţionat, având în vedere şi titlul albumului ce duce cu gândul la extreme: mărire şi decadenţă, furie şi graţie. Problema nu este însă acest dezechilibru în sine, ci faptul că celor de la The Offspring nu prea le-a ieşit cum trebuie niciuna dintre aceste extreme.

Ca să înţelegeţi mai bine ce vreau să zic să luam nişte exemple. Pe album există o serie de piese extrem de lente pentru o formaţie cum este The Offspring. Fix You este fără doar şi poate o baladă în adevăratul sens al cuvântului ce contrastează puternic cu ceea ce Dexter Holland şi compania au realizat până acum. De la „check your baggage at the door” (lasă-ţi bagajul – emoţional – la uşă) The Offspring au ajuns să cânte despre cum „I wish I could fix you” (aş vrea să te pot ajuta). Dacă asta nu este o schimbare de atitudine cu 180 de grade atunci nu ştiu ce e. Apoi avem o altă piesă, Kristy, Are You Doing Okay?, care duce sentimentalismul la cote nemaiatinse vreodată de către această formaţie. Acum nu înţelegeţi greşit – nu am vreo problemă cu grupurile care îşi schimbă stilul, e ceva pâna la urmă normal. Problema mea este faptul că un asemenea stil nu prea se potriveşte cu ceea ce The Offspring a făcut timp de 7 albume, de la primul din 1989 şi până la Splinter de acum 5 ani.

Bineînţeles că se poate emite următorul contraargument: Green Day, cealaltă formaţie de mare succes din valul de punk-revival de la începutul anilor ’90, a reuşit cu succes să îmbine acest stil mai melodios şi mai melancolic cu originile lor punk. Corect, dar cu câteva precizări: Green Day a început să experimenteze cu un astfel de sound încă de mai bine de acum 10 ani, în timp ce The Offspring s-a cantonat, repet – timp de 7 albume, într-un anume stil cu care fanii s-au obişnuit să-i identifice, iar o astfel de schimbare bruscă nu are cum să fie uşor digerată.

Acum să luam cealaltă latură a albumului, cea în care punk-ul este la el acasă. Aici avem câteva piese bune, Hammerhead şi Stuff Is Messed Up, care aduc critici Americii moderne şi politicii duse de către liderii acesteia. Dar chiar şi aceste piese par lipsite de prospeţime, dacă le compari cu muzica de pe albume precum Smash sau Americana, pentru că subiectul „America sub George Dubya Bush” a fost preluat de atât de multe ori în muzica ultimilor ani încât nu mai poate produce efectul dorit. Poate cea mai plăcută piesă de pe album este You’re Gonna Go Far, Kid, pentru că este şi piesa care se apropie cel mai mult de stilul clasic al celor de la The Offspring. Nu pot să nu remarc felul în care versurile acestor piese („shit is fucked up” sau „dance, fucker, dance”) contrastează cu versurile din piesele amintite două paragrafe mai sus. Până la urmă ce vor să fie cei de le The Offspring? Nişte bărbaţi ajunşi la maturitate sau nişte tipi rebeli cu spiritul veşnic tânăr? Poate vor să fie ambele…

Muzica de pe acest album nu este, una peste alta, în niciun caz proastă, doar că poate părea pe alocuri plată şi/sau contradictorie. După cum am zis sunt câteva piese care merită toată atenţia şi sunt convins că există destule persoane care vor aprecia şi direcţia pe care trupa The Offspring a luat-o cu unele dintre piesele de pe acest album (numai că cel mai probabil eu nu mă voi număra printre ele). Marele regret este faptul că mă aşteptam la mult mai mult de la acest album, având în vedere cât s-a lucrat la el… 2 ani!!! în care cei de la The Offspring parcă nu au dat tot ce puteau… nici coperta albumului nu demonstrează prea multă strădanie.

Nota: 7

Rise and Fall, Rage and Grace

(Dexter Holland – voce/chitară, Noodles – chitară/voce, Greg K. – bas/voce, Josh Freese – tobe)

1. „Half-Truism” – 3:26
2. „Trust in You” – 3:09
3. „You’re Gonna Go Far, Kid” – 2:58
4. „Hammerhead” – 4:38
5. „A Lot Like Me” – 4:28
6. „Takes Me Nowhere” – 2:59
7. „Kristy, Are You Doing Okay?” – 3:42
8. „Nothingtown” – 3:29
9. „Stuff Is Messed Up” – 3:32
10. „Fix You” – 4:19
11. „Let’s Hear It for Rock Bottom” – 4:05
12. „Rise and Fall” – 2:59

Disturbed – Indestructible

Încă de la primul album, din 2000, era evident că Disturbed nu era doar încă o formaţie oarecare de nu-metal ce căuta sa câştige ceva notorietate pe baza tiparului patentat de formaţii precum Korn sau Limp Bizkit. De altfel influenţa nu-metalului în general şi a rap-metalului în particular asupra muzicii celor de la Disturbed a scăzut constant de la un album la altul, iar cea mai recentă creaţie a acestora, Indestructible, nu face excepţie.

De altfel consider că acest album este mult mai melodic decât orice ar putea produce o formaţie care este strict „nu-metal”. Acordurile de chitară sunt suficient de complexe pentru a satisface şi nevoile muzicale ale celor cu gusturi mai „pretenţioase” în materie de muzică rock. Bineînţeles că un pasionat al genului progresiv s-ar putea să ia în râs o asemenea afirmaţie, dar, pe de altă parte, Disturbed nici nu încearcă să încarce muzica mai mult decât e necesar pentru a obţine efectul dorit.

Piesele de pe acest album sunt adesea punctate cu solouri de chitară care, deşi relativ scurte, sunt foarte bine realizate aducând o bine venită notă heavy metal muzicii celor de la Disturbed. Mda, în clipa asta or să ridice din sprâncene fanii genului heavy metal şi vor spune „cum să nu… şi probabil că marmota învelea ciocolata în staniol, nu?”. Ei, evident că Disturbed nu e heavy metal, dar asta nu înseamnă că această influenţă nu se simte puternic. Sunt momente în care Disturbed aduce mult mai mult a heavy metal sau chiar hard rock decât a nu-metal.

Poate că acum cel ce citeşte acest articol s-ar putea să se întrebe dacă nu cumva am eu ceva cu genul nu-metal, din moment ce tot insist că Disturbed nu este tocmai nu-metal. Răspunsul este foarte simplu: nu am nimic cu acest gen dar din ce am observat, oamenilor în general, le place să facă clasificări stricte de genul X este hard rock, Y este heavy metal, iar Z este nu-metal. Aceste clasificări duc de multe ori la prejudecăţi; iar Disturbed nu este tocmai o formaţie care să pice strict într-un anume gen muzical.

Trecând mai departe, nu pot să nu amintesc de faptul că această formaţie a preluat şi elemente din muzica electronică; pe albumele precedente, dacă asculţi cu atenţie, poţi observa piese în care pe fundal se pot auzi sunete produse de sintetizatoare electronice. Indestructible păstrează tradiţia. Ba mai mult, începutul piesei Inside the Fire aduce un pic a Prodigy, iar influenţele electronice nu se opresc acolo. Asta nu înseamnă că experienţa rock este diluată, ci doar completată, adăugând un pic de condiment, dacă vreţi.

David Draiman, vocalistul celor de la Disturbed, îşi aduce aportul din plin la album. Vocea lui este cât se poate de melodioasă atunci când melodia o cere şi cât se poate de dură, raşchetându-ţi parcă timpanele, alteori.

Atmosfera albumului este, aşa cum le stă bine celor de la Disturbed, una sumbră, întunecată, când melancolică, când de-a dreptul explozivă. Introspecţia pare să fie una dintre temele favorite ale acestora; fie că este vorba despre despre sentimente de regret, de mânie sau de protest, acestea sunt aproape întotdeauna exprimate dintr-o perspectivă cât se poate de personală.

Singura problemă reală pe care acest album o are este aceea că poate părea repetitiv. Muzica este uneori prea uniformă şi chiar un pic prea calculată. Chiar şi în aceste condiţii există câteva piese care ies clar în evidenţă: Indestructible, piesa care dă şi numele albumului, Inside the Fire, The Night şi The Curse.

Una peste alta este greu de zis dacă Indestructible este cel mai bun album al formaţie, aşa cum am văzut mulţi că afirmă. Eu unul aş înclina totuşi spre nu; deşi în profunzime nivelul muzical pare mai ridicat decât pe Ten Thousand Fists, parcă nu există piese la fel de memorabile pe Indestructible precum sunt cele de pe albumul precedent. E adevărat că poate încă nu m-am obişnuit cu albumul… timpul va decide. Dincolo de aceste considerente subiective, Indestructible este cu siguranţă un album bun, care va satisface cu prisosinţă nevoile oricărui fan Disturbed şi chiar şi pe cele ale celor mai puţin familiarizaţi cu muzica acestora.

Nota: 8,5

Indestructible:

David Drayman (voce), Dan Donegan (chitară), John Moyer (bas), Mike Wengren (tobe)

  1. „Indestructible” – 4:38
  2. „Inside the Fire” – 3:52
  3. „Deceiver” – 3:49
  4. „The Night” – 4:46
  5. „Perfect Insanity” – 3:57
  6. „Haunted” – 4:42
  7. „Enough” – 4:20
  8. „The Curse” – 3:25
  9. „Torn” – 4:09
  10. „Criminal” – 4:16
  11. „Divide” – 3:36
  12. „Façade” – 3:45

Dream Theater’s Greatest Hit (…and 21 other pretty cool songs)

Dream Theater a lansat în aprilie 2008 albumul Greatest Hit (…and 21 other pretty cool songs) care cuprinde într-un double CD pack (Dark Side şi Light Side) piese de pe cele opt albume de studio ale trupei, de la Images and Words la Octavarium.

Cu o evidentă aluzie la „greatest hit-ul” albumului, Pull me under, ultima piesă care a cunoscut celebritatea pe posturi gen MTV, DT propun un set de melodii remixate şi reorchestrate care parcurg toată istoria trupei. De la acordurile Another Day la Home de pe albumul-concept Scenes from a memory până la Solitary shell şi I walk beside you, Dream Theater combină ritmurile progresive şi parcurge o vastă ramură a genului care i-a definit timp de douăzeci de ani.

Nu o să trec prin fiecare piesă în parte deoarece nu sunt noutăţi, sunt melodii pe care le găsiţi foarte bine închegate în albumele trupei. Ceea ce vreau să recomand este ca atunci când ascultaţi Home, Through her eyes sau The spirit carries on, să încercaţi apoi să luaţi albumul la „urecheat” pentru că merită. Dream Theater nu e o trupa de „hit” este o trupă de album, şi pentru ca experienţa să fie completă recomand o privire de ansamblu.

Track Listing

Disc 1: (The Dark Side)

  1. “Pull Me Under” (2007 Remix)
  2. “Take The Time” (2007 Remix)
  3. “Lie” (Single Edit)
  4. “Peruvian Skies”
  5. “Home” (Single Edit)
  6. “Misunderstood” (Single Edit)
  7. “The Test That Stumped Them All”
  8. “As I Am”
  9. “Endless Sacrifice”
  10. “The Root Of All Evil”
  11. “Sacrificed Sons”

Disc 2: (The Light Side)

  1. “Another Day” (2007 Remix)
  2. “To Live Forever”
  3. “Lifting Shadows Off A Dream”
  4. “The Silent Man”
  5. “Hollow Years”
  6. “Through Her Eyes” (Alternate Album Mix)
  7. “The Spirit Carries On”
  8. “Solitary Shell” (Single Edit)
  9. “I Walk Beside You”
  10. “The Answer Lies Within”
  11. “Disappear”

Satriani- Professor Satchafunkilus and the Musterion of Rock

Mari probleme am avut cu albumul acesta. Dar nu cu muzica ci cu titlul sau..Daca incerc sa-l pronunt mi se impleticeste limba. In plus, suna a formula magica, aproape a imprecatie, desi Satriani o face intr-un mod amuzant… Probabil intregul album este un set de formule magice care deschid lumea la picioarele ascultatorului. Asta pentru ca influentele satriene sunt foarte variate. Intalnim in special jocuri pe ritmuri de funk si jazz.

Daca l-ati ascultat pe Satriani de-a lungul celor 12 albume atunci acest nou material nu este o surpriza. “The man sings for the music”, face numai ceea ce ii place si ghitara sa este al treilea brat, aproape incarnata in trupul sau. Se joaca asemeni unui copil cu plastilina cu diferenta ca stie foarte bine ce face. Dar are un stil lejer desi structura este puternica, da mereu impresia de facil desi daca cineva s-ar apuca sa-i cante piesele s-ar cam trage de par pana i-ar reusi.

Acest album se poate numi “studiu de joaca”. L-as situa, dupa umilele mele cunostinte, intre un “ The Extremist” si “ Strange Beautiful Music”. Are riffurile ametitoare din primul cat si aluziile de down tempo din cel de-al doilea.

Pe “Professor Satchafunkilus and the Musterion of Rock” Satriani nu incearca sa reinventeze nimic ci doar se foloseste de fragmente lasate in suspensie probabil din ultimele albume, se foloseste de acestea pentru a pune cap la cap o noua compozitie. Da senzatia de jam session, anume ca totul vine de undeva, se umple de sens si se leaga fara a fi gandit in prealabil.

Overdriver “fura” riffuri de la Jimmy Hendrix.

I just wanna rock suna a concert rock and roll in care publicul aclama entuziasmat: “ I just wanna rock” la intrebarea unei voci robotizate ( dupa Joe un robot mare iubitor de astfel de concerte) “ What is your purpose?”. Funk da funk, placuta si relaxanta.

Revelation este balada tipica satriana ce foloseste 2 acorduri cu efect acustic si un solo in background.

Come on baby incepe cu o atingere jazz. Trece apoi printr-o zona puternica de solo pentru a se intoarce in jazz.

Diddle-Y-a-Doo-Dat este raspunsul pe care o cunostinta a lui Joe o dadea de fiecare cand era intrebat ce face. Un teren de joaca intre funk si jazz.

Asik Veysel ne-ar baga in ceata daca nu ne-am gandi la continua nevoie a lui Satriani de a cauta ritmuri. O linie melodica rupta parca din Orientul Mijlociu frumos construita de efectul pe electrica si de percutia din fundal.

Andalusia. Ce poate fi? Nimic altceva decat un cantec inspirat din vasta creatie flamenco. Foarte placute aplauzele de la inceput si apoi solo-ul specific muzicii traditionale spaniole plin de tremoluri, tappinguri si ciupituri.

Dupa cum spuneam la inceput Satriani adora sa ne plimbe in teritorii indepartate. Dar la fel adora sa schimbe acele influente in binecunoscutele sale parti solistice.

“Professor Satchafunkilus and the Musterion of Rock” este o placere, mai ales ca vine din partea unui ghitarist care de-a lungul timpului si-a pastrat propriul stil. Dar nu inoveaza si nu experimenteaza la modul dur, agresiv. Parca ii este teama sa plece mai departe de curtea sa si nu doreste sa se rataceasca..

(+) e Satriani

(-) dar cu aceleasi obsesii

Nota: 8

1. Musterion

2. Overdriver

3. I Just Wanna Rock

4. Professor Satchafunkilus

5. Revelation

6. Come On Baby

7.Out of the Sunrise

8.Diddle-y-a-doo-dat

9.Asik Vaysel