Răspunsul e The Answer

Joe Elliott spune despre ei că sunt uimitori şi că următorul album Def Leppard ar putea să fie inspirat de către aceştia. Jimmy Page este şi el un fan declarat. Basistul lor a fost prima persoană care a avut onorea de a cânta pe basul lui Phil Lynott, răposatul frontman al Thin Lizzy. Când citeşti asemenea lucruri nu poţi să nu te întrebi despre cine e vorba. Te aştepţi să fie vreo formaţie foarte cunoscută, cu cel puţin două-trei albume de platină la activ. De aceea răspunsul e unul cât se poate de surprinzător: The Answer. Chiar nu e nicio glumă. Răspunsul e The Answer.

The Answer e o formaţie nord-irlandeză care, în ciuda faptului că pare să fi apărut din senin pe scena rockului, există încă din 2000. Ce e drept le-a luat ceva timp ca să lanseze primul album, mai exact vreo 6 ani. E adevărat că în aceşti ani nu au stat chiar degeaba – au lansat câteva EP-uri, au concertat alături de Deep Purple şi au fost numiţi cea mai bună formaţie a anului 2005 de către revista britanică Classic Rock… şi s-au încălzit serios pentru primul lor album.

Probabil că acum ar fi momentul să vă spun că The Answer cântă hard rock cu descendenţă directă din muzica celor de la Led Zeppelin sau Free, deci nu o să auzim nici rapping a la Linkin Park, nici death growls. Din când în când băieţii ăştia îşi etalează şi latura sensibilă cu câte un blues care nu suna deloc rău. Acesta este şi stilul albumului lor din 2006, Rise.

Prima mea reacţie când l-am ascultat a fost: „Sigur m-am uitat eu bine? Sigur e din 2006 şi nu din ’76?”. Albumul era chiar din 2006, dar totuşi rămânea dubiul că mai există cineva care în ziua de azi mai poate să cânte hard rock care să sune atât de bine. Acum nu mă înţelegeţi greşit. Rise nu este o înşiruire de clone după melodii ale anilor ’70, ci un album care reuşeşte să preia stilul acelor vremuri şi să-l aducă cu tot cu riff-uri nervoase de chitară în secolul XXI.

Vocea solistului Cormac Neeson reuşeşte să fie când puternică şi pătrunzătoare, când calmă, chiar liniştitoare, fără să dea vreun moment impresia că acesta depune vreun efort vocal deosebit. Aş spune chiar că aduce remarcabil de mult a Robert Plant, fapt ce nu ar trebui să surprindă pentru că Neeson este fan declarat al acestuia. Nici instrumentiştii nu sunt mai prejos; ba chiar aş spune că Paul Mahon este un chitarist cât se poate de dibaci, dovadă fiind acordurile de chitară de-a dreptul molipsitoare şi varietatea de tempouri prin care pare să treacă fără probleme în cadrul aceleiaşi melodii. Nici basistul Micky Waters sau toboşarul James Heatley nu sunt tocmai nişte diletanţi, reuşind să creeze atmosferă şi să dea profunzime melodiilor.

Albumul începe în forţă cu Under The Sky, continuă la fel de puternic cu Never Too Late şi atinge punctul său de maximă vivacitate cu cea de-a treia piesă – Come Follow Me. După trei piese tăioase şi cu un sunet de chitară îndrăcit, urmează primul moment de respiro – Be What You Want, o baladă care îţi permite să-ţi tragi un pic sufletul şi care pregăteşte terenul pentru Memphis Water; este o piesă blues rock cu tot ce presupune acest lucru, atât din punct de vedere vocal, cât şi instrumental, dar şi cu o schimbare de ritm surprinzătoare în partea sa mediană. Albumul capătă din nou viteză cu No Questions Asked, o piesă în care Neeson demonstrează cât de mult se poate apropia de Robert Plant. Urmează Into The Gutter, cu un intro a la Paranoid şi cu un Neeson care schimbă registrul vocal, apropiindu-se pe alocuri de Bon Scott. Sometimes Your Love, ce se remarcă în special datorită refrenului său, continuă în aceeaşi notă alertă. Leavin’ Today nu este poate cea mai reprezentativă piesă de pe album, dar reuşeşte să atragă atenţia prin câteva bucăţi de chitară reuşite. Piesa care urmează, Preachin’, este un blues care cu al său cor gospel pare parcă desprins din deep-south-ul american al sfârşitului de ani ’60. Albumul se încheie cu Always, o adevărată power ballad (nu degeaba au fost în turneu cu Whitesnake), care te face să te întrebi când au trecut cele 48 de minute ale albumului.

Una peste alta sunt conştient că nu este tocmai cel mai original album, dar să fim serioşi, câte formaţii au fost cu adevărat originale la apariţia lor? Acest lucru nu schimbă cu nimic faptul că albumul este unul de calitate, la care se vede că s-a lucrat şi este un debut cât se poate de reuşit. Deşi muzica este puternic înrădăcinată în rockul de acum mai bine de trei decenii, eu zic că nu trebuie să fii un fanatic al rockului clasic pentru a aprecia acest album. Ce e drept, o persoană care a ascultat marii rockului din acea perioadă va avea o plăcere în plus: aceea de a descoperii influenţele mai mult sau mai puţin ascunse din fiecare piesă în parte. Eu unul abia aştept să văd ce va aduce următorul album şi sper că nu va trebui să aştept prea mult până când acesta va sosi.

 

Rise:

  1. Under The Sky – 4:09
  2. Never Too Late – 3:56
  3. Come Follow Me – 4:10
  4. Be What You Want – 3:45
  5. Memphis Water – 6:08
  6. No Questions Asked – 3:27
  7. Into The Gutter – 4:03
  8. Sometimes Your Love – 4:13
  9. Leavin’ Today – 2:59
  10. Preachin’ – 5:57
  11. Always – 5:12

P.S. Ca fapt divers, există şi o variantă Special Edition a albumului, care conţine câteva piese care nu au apucat să ajungă pe album, câteva variante acustice sau live ale unor piese de pe album şi un cover dupa Sweet Emotion, al celor de la Aerosmith. Dacă găsiţi această variantă luaţi-o, pentru că merită.

P.P.S. Era să uit: nu îi comparaţi cu The Darkness. Sunt mult mai buni.

Anunțuri

Rodrigo y Gabriela (sau cum să redescoperi chitara acustică)

Am stat şi m-am gândit puţin la ce aş putea scrie acum că au trecut şi Sărbătorile… după atâtea excese de sărbători chiar vroiam să găsesc ceva care să „curgă” uşor. Şi aşa m-am hotărât să scriu despre Rodrigo y Gabriela, un cuplu de chitarişti care pe mine m-a făcut să mă întreb de ce nu ascult mai multă muzică instrumental-acustică.

Cred că în primul rând trebuie să vă spun cine sunt Rodrigo y Gabriela. Rodrigo Sanchez şi Gabriela Quintero sunt doi mexicani care s-au întâlnit în vremea adolescenţei. Fratele lui Rodrigo era director la Casa de Cultura din Ciudad de Mexico, un loc prin care se perindau numeroase trupe locale. Printre ele se afla şi formaţia Castlow, la care cânta Rodrigo, dar şi Tierra Acida, componentă a căreia era Gabriela. Probabil că prima întâlnire dintre cei doi a fost cel puţin electrică (sic!), pentru că Rodrigo a sărit repede dintro barcă în alta. Avem, deci, doi fanatici ai metalelor grele şi foarte grele şi una bucată formaţie de trash metal din underground-ul mexican. Nu e combinaţie care să pună prea mulţi bani pe masă zic eu şi, din câte se pare ei au avut aceeaşi părere. Simultan cu munca în formaţie Rodrigo lucra la o televiziune locală unde compunea muzică pentru diversele programe TV. De cealaltă parte Gabriela se ocupa cu lecţii de chitară predată puştilor din cartier. Fie vorba între noi lecţiile astea de chitară conţineau şi foarte multă… Metallica (man, you gotta love this woman!).

În fine, după ce au petrecut câţiva ani îmbogăţindu-şi repertoriul stilistic cu flamenco, bossa nova şi alte drăcii d-astea, cei doi s-au hotărât să lase baltă Mexicul, cu tot cu Tierra Acida, şi au plecat spre Europa. Mai precis au ajuns la Dublin… tărâmul berii neagre, al whiskey-ului la borcan şi al Thin Lizzy (nu mai zic de spiriduşi, trifoi şi mai ştiu eu ce).

Deşi cei doi au mai colindat şi Danemarca şi Spania, tot Irlanda a fost cea care le-a rămas „cartier general”. Au lansat trei albume – Foc, Re-Foc şi Live in Manchester and Dublin. Acum ajungem însă la partea care mă interesa pe mine: ultimul lor album, Rodrigo y Gabriela, lansat în 2006. Mă rog, ar mai fi nişte amănunte de genul că au ajuns în topurile muzicale irlandeze, ca au apărut la BBC şi că au fost invitaţii lui Jay Leno la The Tonight Show. Să revenim la lucrul cu adevărat important – ultimul lor album. Genial, după umila mea părere.

Acest album, produs în colaborare cu John Leckie care a mai lucrat şi cu Radiohead sau Muse, e greu de descris pe scurt. După cum spun chiar ei, nu este muzică blues, nici flamenco. E o fuziune de genuri, pe ritmuri latine şi structuri rock. Nu e de mirare dacă iei în considerare că printre favoritele celor doi se află formaţii precum Black Sabbath, Pink Floyd, Led Zeppelin, Queen şi Metallica. Şi poate ar trebui să mai adaug că în concerte nu există improvizaţii. Ce asculţi pe album vei asculta şi în concert. De fapt albumul, cu excepţia unei singure piese care a beneficiat de un pic de overdubbing, a fost înregistrat dintr-o bucată. Ăsta poate să fie perfecţionism sau obsesie, depinde cum priveşti lucrurile.

Lucrul care frapează cel mai mult, şi care devine şi mai evident când îi vezi cum cântă, este stilul şi viteza cu care ataca corzile. Gabriela este responsabilă cu partea de acompaniament, cu ritmurile sale sacadate şi stilul percusiv a la flamenco. Rodrigo este responsabil cu solourile şi e incredibil cum poate să treacă de la ritmuri melancolice la unele îndrăcite în spaţiul a doar cateva acorduri. Combinaţia acestor stiluri distincte de a cânta la chitară se combină însă incredibil de bine. Uneori ai impresia că nu asculţi doar doi chitarişti, ci o întreagă mini-orchestră de salon.

Albumul conţine 9 piese, 7 compoziţii proprii şi două coveruri. Dar ce coveruri! Avem de-a face cu o reinterpretare a deja clasicei Stairway to Heaven a celor de la Led Zeppelin, care de fapt şi de drept este un adevărat studiu de chitară clasică. Celălalt cover este o interpretare acustică a Orion de la Metallica; eu unul nu credeam că poţi să cânţi o asemenea melodie pe chitară acustică şi totuşi să o faci să sune aproape la fel ca pe chitară electrică (ca să nu mai zic de parte de percuţie realizată de Gabriela).

Dintre celelalte melodii de pe album e greu să spui care sunt mai bune decât celelalte. Mie personal mi-a sărit în ochi Tamacun, care mi se pare că demonstrează cel mai bine calităţile instrumentale ale celor doi. Şi ar mai fi ceva de precizat: aceste creaţii proprii înglobează şi bucăţi din melodii ale Led Zeppelin, Jimi Hendrix şi Metallica. Unul dintre cele mai evidente exemple este Ixtapa, care, undeva pe la 1:20, conţine introul de la Fade to Black. Pe celelalte vă las pe voi să le descoperiţi şi eventual să îmi atrageţi şi mie atenţia asupra lor că sunt sigur că mi-au scăpat destule. Şi ca să mai adaug încă un amănunt, tot pe Ixtapa poate veţi remarca faptul că mai apare un instrument – o vioară mânuită de un saltimbanc gypsy pe nume Ruby Lakatos.

Una peste alta dacă vreodată simţiţi nevoia să vă clătiţi urechile cu muzică de bună calitate care să nu vă zdruncine prea tare timpanele, eu vă recomand cu cea mai mare căldură acest album care se întoarce la originile muzicii rock şi care demonstrează că mai zgomotos nu înseamna şi mai bun, aşa cum încearcă să ne convingă mulţi în ziua de azi.

 

Rodrigo y Gabriela:

  1. „Tamacun” (3:25)
  2. „Diablo Rojo” (4:56)
  3. „Vikingman” (4:03)
  4. „Satori” (5:04)
  5. „Ixtapa” (5:13)
  6. „Stairway to Heaven” (4:44)
  7. „Orion” (7:44)
  8. „Juan Loco” (3:27)
  9. „PPA (Pinche Personal Assistant)” (4:14)

P.S. Dacă se întreabă cineva ce înseamnă „pinche” – e un cuvânt mexican care o utilizare asemănătoare cu „fucking” în engleză. Asta ca să nu ziceţi că n-aţi învăţat nimic despre Mexic într-un articol despre doi chitarişti mexicani stabiliţi în Irlanda.

„Dacă vrei să asculţi ceva nou, ia Papa Roach!”

În urmă cu ceva vreme mă aflam într-una din tipicele mele perioade de căutări muzicale; în dorinţa de a găsi ceva nou de ascultat am apelat inclusiv la prieteni. Printre altele unul dintre ei mei mi-a zis: „Frate, dacă vrei să asculţi ceva nou, ia Papa Roach, că-s marfă!, că-s marfă!”. Trebuie să recunosc că Papa Roach nu se număra printre formaţiile la care mă gândisem eu. Ştiam că există o formaţie care se cheama aşa, dar n-aveam nici cea mai mică idee ce cântă oamenii ăia; mă rog, e posibil să-i fi auzit pe undeva fără să ştiu că sunt ei. Pe scurt, eram total pe lângă subiect. Aşa că am luat eu tot ce avea amicul meu legat de formaţia asta şi m-am pus pe ascultat… şi am fost surprins: chiar îmi plăcea cum sună Papa Roach, deşi nu semăna cu ceea ce ascultam eu de obicei.

Papa Roach cântă rock alternativ cu influenţe de hardcore punk şi rap, ceea ce se traduce printr-o muzică ce trece de la pasaje calme la unele foarte agresive, uneori de-a dreptul furioase. Versurile sunt fie cântate, fie rostite, în funcţie de cheful (sau inspiraţia) lui Jacoby Shaddix, textierul şi solistul lor vocal. De fapt cineva cu un pic de spirit de observaţie ar putea sa remarce faptul că în ultima vreme Shaddix s-a îndepărtat de rapping şi a adoptat un stil mult mai „radio friendly”. Comparaţi Last Resort cu Forever şi o să vedeţi ce vreau sa spun.

În orice caz muzica celor de la Papa Roach nu este uniformă, monotonă, ba chiar s-a schimbat destul de mult de la îneputurile formaţiei şi până în prezent. Primele lor creaţii, apărute pe la mijlocul anilor ’90 sunt fie rapcore, fie hardcore. Nu o să găsiţi nimic care să iasă din normă. Primul lor album de succes, Infest, apărut în 2000, a adus mai multă diversitate, esenţa rămânând însă aceeaşi – muzică cât mai zgomotoasă ce induce stări de nervozitate şi anxietate. Eu, cel puţin, când ascult Between Angels and Insects sau Blood Brothers sunt cuprins de multe ori de cel mai pur sictir faţă de societate pe care vi-l puteţi imagina. E muzică bună ca să instigi o revoluţie. Chiar aşa… „the things you own, own you” sau „it’s in our nature to destroy ourselves” (în traducere: „lucrurile pe care le posezi te posedă” şi „stă în natura noastră să ne autodistrugem”). Noroc că-mi trece repede.

Şi pentru că tot am vorbit de revoluţii, pot spune ca albumul următor, lovehatetragedy, din 2002, a însemnat o mică revoluţie, un moment de schimbare, pentru Papa Roach. Muzica a devenit ceva mai aşezată, apropiându-se mai mult de stilul deja clasic de rock alternativ. Asta fără să însemne că s-a renunţat la rapping. Muzica nu te mai îmbie la revoluţii; mai curând îţi vine să te cerţi cu prietena sau prietenul (fiecare dupa caz şi preferinţe) după ce asculţi She Loves Me Not sau Time and Time Again.

Getting Away With Murder (2004) a continuat trendul de la rapcore la un rock mai cuminte. Chiar şi versurile sunt ceva mai sentimentale. După ce asculţi Scars nu îţi mai vine să te cerţi cu prietena. Ba mai mult, îţi vine să te împaci cu ea. Şi daca ea nu vrea să se împace cu tine Take Me e melodia perfectă pentru autocompătimire. Ceea ce e de-a dreptul naşpa. Adică situaţia e naşpa. Muzica e bună, dacă îţi place stilul ăsta.

Cel mai recent album, The Paramour Sessions, e unul destul de contradictoriu. La o extremă avem o melodie precum …To Be Loved care se apropie foarte mult de stilul de început al Papa Roach. În ciuda titlului muzica este mult mai agresivă decât cea de pe precentele două albume şi reapar pasaje de versuri rostite. La cealaltă extremă se află Forever – probabil că dacă există o melodie Papa Roach care poate fi catalogată drept baladă, atunci cu siguranţă că acea melodie ar fi Forever. Melodia e plină de sentimentalisme, de regrete şi este pe alocuri cât se poate de prietenoasă cu auzul unui neiniţiat în ale Papa Roach. Aş zice chiar că e foarte bună pentru cei care s-au despărţit de prietenă recent. Vorbesc serios. Cum altfel să explic versuri de genul: „One last kiss before I go/ Dry your tears, it is time to let you go/ One last kiss…”. Acum cred că înţelegeţi de ce am zis că acest album este contradictoriu – te face să te întrebi în ce direcţie vor să se îndrepte oamenii ăştia. Vor să se întoarcă la originile formaţiei sau vor să se transforme într-un fel de Oasis pe stereoizi? Om trăi şi om vedea. Eu unul chiar sunt curios.

P.S. Am scris articolul şi acum stau şi mă întreb: oare Jacoby Shaddix o fi suferit vreo dezamăgire în dragoste recent? Nu de alta, dar cât am scris articolul am observat un anumit model scriitoricesc care miroase puternic a dezamăgire sentimentală. Sau poate că am eu ceva la cap. Pe bune acum, dacă ştie cineva ceva, să lase aici un comment. Mulţumesc anticipat.