Zone Arena: Ce patesti daca nu faci afaceri cu statul? Te mananca!

De cand i-a pasat primariei Municipiului Bucuresti de poluarea fonica a locuitorul sau de distrugerea spatiilor verzi? Numai cand are afaceri banoase de facut. Cum placerea sa este sa distruga parcuri intregi pentru a-si baga „asociati” in afaceri imobiliare, sa blocheze intersectii, Continuă lectura

Vama de 1,2,3 mai

dsc_87031

vama11

vama31

vama41

dsc_8764

dsc_87781

„Să nu crezi nimic” pare să fi fost imnul Vămii de „legendarul 1 Mai”. Să nu crezi că dacă s-a făcut pistă de biciclişti vor fi amatori de biciclete în Vamă (decât poate cu coarne şi motor). Să nu crezi că dacă ei spun că dispar terasele de pe plajă, inclusiv Stuful, aşa şi este. Să nu crezi că dacă ei spun că accesul pe plajă e restricţionat cu sticle, mâncare and so on, aşa şi este. Pentru că presa, în dorinţa sa de a transforma orice realitate în senzaţional, de multe ori foloseşte tertipuri ieftine..Vama nu mai este cea pe care toţi o cunoşteam cândva când nu exista interes comercial în ea, şi într-adevăr, începe să se degradeze. Dar degradarea este un proces, cum bine se defineşte, continuu şi treptat. Mai o terasa închisă, mai un eveniment în afara sferei rock, mai un curios din Costineşti care e dornic de senzaţii tari, mai un hotel de fiţe…

De 1 Mai a fost soare, deşi se spunea că va ploua. De 1 Mai am stat la „Corsarul” unde s-a pus rock vechi, rock de calitate, pe care nu credeam că-l voi mai asculta în Vamă. De 2 Mai am stat la „Piraţi”, unde s-au ascultat greutăţi, unde s-a dansat pe masă, unde a curs multă bere..Tot atunci rockăraşii veseli au pus o bancă în mijlocul drumului (vezi în poze), pentru a nu lăsa cocalarii să intre cu maşina până la botul mării. S-au chinuit motoarele, s-au afişat tricourile rele, s-au fluturat plete, parcă într-o încercare de a păstra măcar 1 Mai perfect rockăresc. A fost frumos, păcat pentru cei dintre voi care nu au putut ajunge aici, şi vă garantez că pentru încă un an, doi, Vama rămâne a noastră. Profitaţi!

Prostia prostiilor: Ministrul Sănătăţii este fanatic după Minculescu

Potrivit Agerpres, noul ministru al sănătăţii, Ion Bazac, doritor de cerneală consumată prin ziare, îi va susţine lui Cristi Minculescu operaţia din Germania, costurile de transplant fiind decontate din fondul asigurărilor de sănătate.

‘Am discutat în această dimineaţă (marţi – n.r.) cu soţia domnului Minculescu şi i-am spus că, împreună cu reprezentanţii CNAS, am găsit soluţiile legale ca transplantul de ficat, care se va efectua în clinica din Germania, să fie decontat din Fondul Naţional de Asigurări de Sănătate’, a declarat Ion Bazac. Ministrul Sănătăţii a luat decizia ca, în acest an, bugetul ministerului pentru programul de tratamente în străinătate să fie triplat. 

Dacă aş fi în locul lui Minculescu nu aş accepta o asemenea gogomănie, aş refuza instant banii statutului, considerând toată afacerea asta o reclamă ieftină pe spezele unui om bolnav.

Ion Bazac încearcă din tot dinadinsul să demontreze în ultima perioadă cât de eficient lucrează şi cât de potrivit este pentru funcţia pe care o deţine. Păcat că toate demersurile sale se afundă în penibil. Mai rămâne ca Ministrul Transporturilor să pună la dispoziţie un avion privat şi să deconteze cheltuielile, ca Ministerul Culturii şi Cultelor să-i facă un jurnal de bord şi ca Ministerul Educaţiei şi Cercetării să-l includă în Manualul de Istorie. Mă gândesc cine a dat doi lei pe maestrul Gică Petrescu când acesta s-a stins singur în apartament, sărac şi chinuit sufleteşte de indiferenţa statului. Nimeni. El nu conta, el nu trebuia ajutat..Penibil.. 

Dulcele grai românesc..pe cale de dispariţie

 

wolf_in_sheeps_clothing1

Nebunia generaţiei MTV şi Internet a produs prin anii 90 binecunoscuta explozie a americănizării limbii române. De aici au curs lin şi frumos pociri ale limbii noastre şi expresii uzuale uşor „elitiste” precum „Hello”, „Bye-bye” şi „Ok”. Pruteanu s-a zbătut săracul împotriva acestor tendinţe nesănătoase de asimilare după teoria formelor fără fond (caracteristică neamului românesc), dar nu a avut succes. A prins în timpul vieţii transformarea radicală a fondului lingvistic, prin apariţia unor neologiste transformate deja în cuvinte cu statut: non-top (deşi deschis veşnic poate părea o variantă hilară), live, online, market şi altele. Mai mult, în secolul XXI apariţia unor noi meserii precum pr, IT şi advertising au adus un arsenal întreg de funcţii şi acţiuni specific englezeşti, aparent fără echivalent în limba română.

După toată incursiunea în tratamentul acesta ostil supus limbii noastre, e timpul să ajung şi în locul în care mi-am propus să ajung. Ieri am citit pe 24fun că în Preoteasa, mai simplu, în Silver Church Club, va fi un concert de lansare a albumului „Nu te supăra frate”. Şi m-a deranjat la culme alăturarea asta stupidă între clădirea Preoteasa, simbol al studenţimii române în era Ceaşcă, şi Silver Church, un club şmecher care, în contextul descris mai devreme, aduce atingere unui renume autohton. Şi mă gândeam oare cât de greu le e oamenilor să ofere nume neaoşe, într-un grai extraordinar care exprimă mai multe decât orice englezism, ce frumos ar suna: Biserica de Metale! Un nume fiţos se transformă simplu într-unul plin de semnificaţii şi asocieri.

Şi aşa, tot gândindu-mă la acest lucru, am constatat că toate barurile rock de la noi au denumiri englezeşti. Ca şi cum nu ne-am fi asumat acest curent, ca şi cum nu l-am fi exploatat, ca şi cum doar l-am împrumutat. Mi se pare extrem de trist, cu atât mai mult cu cât patronii consideră că un nume românesc nu mai atrage clienţii. Şi asta nu pentru că ar fi adevărat, ci pentru că e un soi de lene colectivă şi un soi de snobism pueril. Un popor de putori, mă scuzaţi, care a uitat demult să mai lupte pentru drepturile sale, nu mai spun să se preocupe de lucruri mărunte precum denumiri de magazine, produse şi HORECA în propria limbă. Măcar Registrul Comerţului ne somează acum să avem măcar un cuvânt românesc în denumirea firmei noastre. Felicitări Hanului cu Tei, care, deşi are o denumire de câşmă, s-a împământenit şi nu provoacă deloc greţuri la pronunţare. Puterea obişnuinţei, ce să zic..

Mai departe, fac o enumerare a barurilor în cauză, cu traducerea lor în limba română, care mi se pare mult mai adecvată:

IRON CITY: ORAŞUL DE FIER

CROSSROADS: LA RĂSCURCE DE DRUMURI

HEAVEN AND HELL: RAI ŞI IAD

FIRE: FOCUL

MES AMIES: GAŞCA MEA

JACK: LA ION (deşi aici e delicat fiind vorba de un simbol al unei băuturi şi de o piesă AC/DC)

Trupele de pe la noi, din sfera metalului greu, suferă de asemenea de sindromul englezismelor, sub pretextul că un nume de acest gen are rezonanţă şi vinde peste hotare. Dar ce ne facem când tot Compact, Timpuri Noi, Iris şi Celelalte Cuvinte rămân numele de referinţă în muzica noastră? Ironic, nu?

Mi se pare că încercăm din răsputeri să uităm ce suntem de fapt, într-un penibil de disimulare a valorilor non-identitare. Nu ştim să privim frumos către zestrea culturală a ţării pe care o avem, o denigrăm şi  o facem vinovată de propria nepăsare.

P.S : Numele blogului meu s-a schimbat tocmai din dorinţa de a renunţa la această tendinţă. Păcat că nu reuşesc şi din adresă.. Pe viitor mă gândesc la un site neaoş, cu numele de Rockul de acasă.

Coveruri – partea a doua

După cum promisesem săptămâna trecută revin cu o nouă serie de coveruri. De data asta e vorba despre coveruri realizate de formaţii rock după piese mai mult sau mai puţin rock. Am încercat să aleg formaţii cât mai diverse aşa că nu vă miraţi că lângă heavy metal o să găsiţi şi punk. Fiţi toleranţi 🙂

  • Disturbed – Land of Confusion – nu cred că mulţi se aşteptau ca cei de la Disturbed să aleagă sa facă un cover după o piesă a Genesis. Totuşi părerea mea este că melodia sună bine şi se potriveşte surprinzător de bine cu stilul celor de la Disturbed.
  • Green Day – Working Class Hero – Green Day a experimentat mult şi s-a îndepărtat destul de mult de stilul punk aşa că nu ar trebui să surprindă că au ajuns să cânte o melodie a lui John Lennon. Oricum sună bine şi a mai fost realizată şi pentru o cauză nobilă – susţinerea campaniei de salvare a victimelor din Darfur, Sudan.
  • Guns n’ Roses – Knockin’ On Heaven’s Door – piesa deja devenită clasică a lui Bob Dylan a fost preluată de atât de mulţi artişti încât e ceva să realizezi un cover memorabil după ea. Guns n’ Roses reuşeşte să facă asta.
  • Judas Priest – Diamonds & Rust – trupa britanică pune piesa artistei folk Joan Baez pe acorduri de metal… şi sună excelent. Există şi o variană live mult mai puţin metalică şi mai apropiată de piesa originală.
  • Metallica – Am I Evil? – am avut un album întreg, dublu CD, ca să aleg un cover de la Metallica. Alegerea a fost grea, dar m-am oprit asupta acestuia. Sincer să fiu varianta Metallica nu diferă mult de cea Diamond Head, dar este ceva mai rapidă şi mai „heavy”. Plus vocea lui James în vremurile lui bune…
  • Nazareth – Love Hurts – o piesă care în mintea multora, inclusiv a mea, a ajuns să fie asociată cu formaţia Nazareth. Cu toate acestea melodia este mult mai veche, din 1960, şi aparţine grupului The Everly Brothers.
  • Rage Against The Machine – The Ghost of Tom Joad – RATM cântă o piesă a lui Bruce Sprigsteen… Cea mai tare chestie e că cine nu ştie originalul cu greu ar putea să-şi dea seama că nu este o creaţie a celor de la RATM. Versurile alea parcă au fost scrise ca să fie strigate.
  • Sonata Arctica – Still Loving You – deşi începutul poate să fie amăgitor, acest cover se dovedeşte rapid a fi unul mult mai rapid şi mai agresiv decât compoziţia originală a Scorpions.
  • The Offspring – Sin City – până să aud acest cover (care pentru cei care nu ştiu e după o piesă AC/DC), nu îmi imaginam că The Offspring pot să sune aşa: hard rock cu doar o mică tentă punk. Cool 🙂
  • The Rolling Stones – Time Is On My Side – nu m-am lovit la cap când am pus melodia asta aici. Time Is On My Side a fost înregistrată prima dată de cântăreţul de jazz Kai Winding. Pun pariu că nu ştiaţi asta? Eh, omul cât trăieşte învaţă.
  • Tool – No Quarter – Tool a realizat un cover exploziv după una dintre piesele ceva mai puţin cunoscute ale celor de la Led Zeppelin.

Coveruri ne-rock după piese… rock

Mă mir cum de până acum nu mi-a venit ideea de a scrie ceva şi pe tema asta, a coverurilor non-rock făcute după piese rock, până acum pentru că sunt surprinzător de multe. Nici măcar nu a trebuit să stau să mă gândesc prea mult ca să îmi vină în minte câteva exemple celebre; apoi am zis să mai fac şi un pic de cercetări ca să văd ce am mai ratat. Şi iată că am întocmit o listă cu câteva exmple reprezentative. Nu spun că nu or exista şi alte exemple la fel de potrivite, dar astea sunt cele la care m-am oprit eu.

Oricum vă invit să mai aduceţi completări, dacă doriţi; d-aia aveţi buton de comment acolo 🙂

  • Sheryl Crow – Sweet Child O’Mine – Sheryl Crow reuşeşte să transforme celebra piesă a celor de la Guns n’ Roses într-o miorlăială ce pare să nu se mai termine… next!
  • Britney Spears – I Love Rock ‘n’ Roll – dacă până şi lui Britney îi place să „rock ‘n’ roll”, cred că eu mă las de ascultat muzică.
  • Dolly Parton – Stairway to Heaven – well cut my legs and call me shorty, Dolly Parton cântă Led Zeppelin? Ceva nu e în regulă aici; şi nici nu vreau să ştiu cine e gagiul care o acompaniază… jeez…
  • Sheryl Crow – D’yer Maker – Sheryl Crow se întoarce şi de data asta victimile sunt… aceiaşi nefericiţi veterani de la Led Zeppelin. Totuşi parcă piesa asta e aproape digerabilă. O miorlăială digerabilă.
  • Puff Daddy – Come With Me – nu vă lăsaţi păcăliţi de titlu, această piesă a lui Puff Daddy (sau P.Diddy sau cum naiba şi-o mai zice acum) este un sample după Kashmir. Da, din nou Led Zeppelin. Săracii…
  • Tori Amos – Smells Like Teen Spirit – nu ştiu ce reacţie o fi avut Kurt Cobain, că încă mai trăia în ’92 când a apărut coverul ăsta. Mie unul mi se pare un cover cel puţin nepotrivit. Adică pian pe Smells Like Teen Spirit? E cam mult pentru mine.
  • Pat Boone – Enter Sandman – Pat Boone vrea să demonstreze cât de dur e tocmai acum la bătrâneţe. Din păcate pentru el nu prea îi iese; mai curând se face de cacao. Dacă v-am stârnit cumva curiozitatea Old Pat are un întreg album de astfel de minuni şi se numeşte In a Metal Mood. Yeah right!
  • Scissor Sisters – Comfortably Numb – scuzaţi acest fan Pink Floyd aici de faţă care subit a simţit nevoia să-şi taie venele…
  • Tori Amos – Raining Blood – Tori a zis că, ce pianu’ ei?, Nirvana nu e suficient de heavy pentru ea şi a dat-o pe Slayer. Dacă se apucă de cântat şi Dimmu Borgir poate mă convinge.
  • Britney Spears – (I Can’t Get No) Satisfaction – Britney se întoarce la rădăcini, cică… măi Britney, când o să înţelegi că „you don’t rock”? Fata asta e cam grea de cap.

Dincolo de comentariile mele, trebuie să recunosc că muzica e o chestie de gust. Până la urmă o melodie poate fi cântata în mai multe feluri, chiar şi în lumea rockului, dar toate au o limită; iar pentru mine majoritatea acestor coveruri de mai sus depăşesc limita. Mai ales atunci când e vorba de coveruri care nu fac decât să „mulgă vaca”, adică sunt făcute în cel mai comercial stil posibil ca să mai scoată oamenii nişte bani (cele mai bune exemple sunt coverurile lui Britney).

Poate lucrul care mă deranjează pe mine cel mai mult nu este calitatea muzicală a acestor coveruri, ci faptul că de multe ori apar persoane care zic că aceastea sunt mai bune decât originalul. Să fim serioşi. E ca şi când un houser ar spune că Adagio for Strings al lui Tiesto este o piesă mai bună decât compoziţia originală a lui Samuel Barber.

Acestea fiind zise poate o să revin şi cu o listă de coveruri rock care mie mi se par reuşite. 🙂

Ce promovăm? (sau dilema producătorului „surd”)

I met a girl who sang the blues
And I asked her for some happy news,
But she just smiled and turned away…
I went down to the sacred store
Where I’d heard the music years before,
But the man there said the music wouldn’t play

A auzi are multe valori perceptive…Poţi auzi un pas pe trepte, o notă pe pian, un sărut pe obrazul cuiva. Auzul presupune înţelegere, presupune devotament faţă de sunetul ascultat. Bineînţeles, aici exclud auzul de la nivelul simţului comun, mă refer la „a auzi” în cel mai pur sens al muzicii.

Deunăzi, am auzit că în România nu se mai cântă. Am auzit că românii vor numai house, manele şi alte derivate şi combinate de-ale lor. Am râs, am întors capul spre fereastră şi am zis că nu e adevărat…Şi la urma urmei, dacă e adevărat, lasă-i să asculte, e tot muzică: aranjament armonic al unor sunete aflate în interdependenţă…Am râs iar. Muzica, literatura, pictura, sculptura sunt arte care adună adepţi şi, ca în fiecare artă, există curente, există genuri. Întotdeauna vor exista dispute, indiferent cât de mult se zbat unii şi se lovesc cu pumnii în piept.

Din punct de vedere cultural, România şi-a construit paradigma pe anumite valori. Noi aveam şi mai avem încă muzica populară, jocul căluşarilor, hora, mămăliga, opincile, iţarii etc. De aici ne-am dezvoltat, de aici continuăm să ne dezvoltăm, pe asta dansăm, în ritmul ăsta gândim…Americanii au avut şi au muzica country, pălăria de cowboy, blue-jeans, rock’n’roll, hamburger etc. Este uşor să deducem influenţele care nasc acum genurile muzicale atât de familiare şi îndrăgite de către reprezentanţii diferitelor culturi. În SUA se va cânta mereu rock, pop-rock şi alte derivate ale genului, pe când în România se vor asculta genurile care aduc la suprafaţă rădăcinile, influenţele autohtonismului (vezi Phoenix) şi muzica clasică (de la care a derivat genul de muzică uşoară). De ce strigă unii că astăzi, în România, nu se mai ascultă muzică bună? Ce este de fapt muzica bună? Există atâtea „muzici bune” câţi oameni vezi, însă ceea ce le separă şi le nuanţează sunt genurile. Începând cu 1998, la noi au „înflorit” formaţii şi genuri care au pornit aşa zisa „revoluţie a muzicii româneşti”. Toţi se întrebau: „De ce nu avem şi noi, frate, formaţii la MTV? Pe noi de ce nu ne difuzează, că avem muzică bună.” Îţi venea să râzi…

Am trecut prin hip-hop, dance, manele…acum trecem prin house, minimal etc. Casele de discuri produc continuu, banii rulează, populaţia ascultă (consumă). Dacă ai o formaţie şi vrei să te apuci să cânţi ai două posibilităţi: compui ce vrea casa de discuri, care într-un final îţi va impune şi genul sau te produci singur şi cânţi ce vrei. Diferenţa dintre cele două (vorbim în contextul românesc) este că în prima situaţie obţii faimă, bani şi ce vrei tu pe o cale rapidă, iar în cea de-a doua cânţi pentru sufleţelul tău şi a unei mâni de oameni care, chipurile, îţi înţeleg muzica şi te respectă. În ce categorie vrei să fii? Nu elimin posibilitatea în care şi pe calea numărul 2 poţi obţine faimă şi bani, dar într-un timp mult mai lung (tot la contextul românesc mă refer). Şi acum aud…Păi tu cânţi pentru bani? Nu eşti artist adevărat, eşti comercial! Da, poţi să nu cânţi pentru bani atunci când ai destui care să îţi permită să nu te angajezi şi să stai toată ziua cu chitara în mână şi să scrii cântece…, dar sunt unii (a se citi majoritatea) care mai au şi un job (ca să se întreţină), deşi visul lor este să facă muzică. Şi nu poţi să fii atât de naiv încât să faci muzică şi să nu te gândeşti şi la un câştig material de pe planul acesta. Faci ce îţi place şi câştigi şi bani! Jobul ideal.

Acum, revenim la problema casei de discuri…Ce promovăm? Ce promovăm asta ascultă românii. Dacă toţi propun numai house şi pop, publicul larg va disocia şi va alege dintre aceste două genuri. Producătorii nu oferă alternative. Asta îţi dau pentru că asta se vinde, pentru că asta îmi aduce mie, producătorul, bani. Şi acum vin cei care spun că în România nu se ascultă „muzică bună”. Nu se ascultă muzică bună pentru că nu se promovează genul de muzică apreciat a fi superior altor genuri slabe în conţinut şi simple în compoziţie. Soluţia nu sunt oamenii. Tu, ca ascultător îţi oferi alternative (ofertele caselor de discuri de afară J ) independente de cele oferite de casele de discuri autohtone, dar majoritatea preferă „ce este la modă”, chiar dacă un anumit gen (rock) nu le displace în mod special. Soluţia o reprezintă schimbarea atitudinii faţă de muzică a caselor de discuri. Dacă s-ar roti totul la 3600, şi de mâine toate casele ar promova rock-ul şi pop-rock-ul (să zicem), în 6 luni piaţa muzicală şi genurile preferate de români s-ar putea schimba. Nu în totalitate, bineînţeles. Fanii înrăiţi house şi manele în mod sigur nu îşi vor schimba paradigma, însă publicul consumator de muzică (foarte larg, de altfel) îşi va schimba uşor, uşor orientarea. Totul ţine de atitudine, simţ (în majoritatea cazurilor, bun) şi…de auz.