Papitoiul de Robbie si manifestarile rock

Eu cand ma enervez….scriu! Un soi de catharsis. Sa vorbim astazi de fenomenul muzical-social al anului: Robbie Williams. Sa curga mii de selfie-uri cu fetite pitzi si baietei cu muschi care se picteaza pe fata ca adevarati rockeri. Aici voiam sa ajung de fapt..Nu am nimic cu „cantaciosul” de fata. Ba chiar era o perioada cand il consideram simpatic si am vreo 2-3 melodii care mi se par ok. Numai ca, in momentul in care folosesti ca strategie de marketing o imagine total nereprezentativa pentru stilul tau muzical, ma deranjeaza maxim!!

afis-robbie-williams-concert-romania-2015-420x600

Obsesia asta de a prelua motive rock in pop sau dance a capatat in ultimii ani proportii ingrijoratoare. O folosesc pentru ca e cool si pentru ca li se pare ca, in acest fel, socheaza si isi fac rost de mai multe concerte si contracte muzicale. Logic ar fi sa se apuce pe bune de cantat rock, nu? Dar e greu…Dupa modelul afisului sau „horror” – foloseste vopsea de fata cu motive rock si adopta o atitudine complet neadecvata de papitoi rasfatat-, au aparut altele cu adolescenti care se picteaza asemeni pentru a merge la un concert….pop! E ceva care aici nu se leaga. Si sa nu-mi spuneti ca el e vreun pionier in arta pictatului pe fata. Ii stiti pe baietii de la Kiss, nu?

kiss1979

Si probabil ca sunteti la curent cu majoritatea trupelor black metal, nu? Si ei il imita, slabut ce-i drept, pe magnificul Robbie Williams!

Immortal2009

Sfatul meu pentru dragul de Robbie si fanii sai: Stop this shit, u’re terribly bad at it, you look lame! Pentru genul asta de manifestare artistica ai nevoie de atitudine. Si nu atitudine de mascarici ci de rocker adevarat. Nu mai copiati pe principiul „formelor fara fond”, ganditi cu propriile creierase si folositi-va de elementele care va reprezinta cu adevarat: curcubee, zambete false, dans in Club and so on.

Agalloch- The White EP

Agalloch canta in esenta black atmosferic. Nu este o trupa tanara si nu este nici la primul material. Au pana in prezent trei albume de studio si cinci EP-uri. Cu acest material multi se asteptau ca Agalloch sa urmeze acelasi curs batatorit pana acum. Trupa insa a specificat ca un cuvant precum tipic nu caracterizeaza deloc evolutia lor.

The Winter nu aminteste de progresivul din inceputuri, nici de doom si nici de industrial. Blackul de acum incorporeaza mai multe elemente de neo-folk si ambiental. Intalnim la tot pasul ghitari acustice si parti vocale domoale, acompaniate de coruri. Astfel reusesc sa uimeasca printr-o splendida imbinare de sunete, orientand totul catre o auditie meditativa, pasnica si usor melancolica.

Un EP care se duce in sfera inconstientului lucrand cu acele dorinte reprimate ce se lupta sa iasa in lumea larga prin comportamentul fiecaruia. Nu stiu de unde vine aceasta bogatie de inspiratii care se simte decisiv in fiecare pasaj muzical. Accentele de orga si vocile cu iz de ecouri pe piese ca Hollow Stone si Summerisle Reprise conduc albumul catre radacinile americane specific consumiste si robotizate. In rest nimic nu tradeaza aceasta origine, impresia generala a albumului ar fi aceea ca ideile de compozitie izvorasc din suflete si gandiri nordic-europene. Asta fara sa discriminez in vreun fel poporul american..

Este o surpriza placuta sa constat ca nota de baza a EP-ului The White este lirismul, atent imbracat in straie tainice si negraite. O oda adusa iernii pe cale de disparitie si un salut adus primaverii menite sa trezeasca fiecare suflu din amorteala. Mai mult, orice piesa in parte emana atat naturalism incat dorintele firesti ale fiecarui ascultator ar fi acelea de a se pravali prin iarba sau a se imbaia in susurul izvorului. Dar sa trec la povestirea catorva piese reprezentative..

The Isle of Summer– Linia melodica aduce cateva acorduri din Debussy si al sau preludiu “Le fille aux cheveux de lin (The Girl with the Flaxen Hair)”. Se simte aceeasi simplitate fermecatoare si acelasi realism al miscarilor umane: al pasilor sau al pletelor purtate de vant.

Hollow StoneUn black atmosferic desavarsit, in care parca se aud mugurii primaverii ce gem de durere sub greul si nesfarsitul The White.

Pantheist– Incepe cu un bucium sumbru care prevesteste strigatul de lupta. Tobele razboinice continua sa bata chiar si atunci cand ritmul se imblanzeste si devine de-a dreptul pasnic. O piesa cu o constructie ce trimite catre imemorial. Ghitara porneste de la acorduri simple de clean si ciupituri de corzi specifice muzicii clasice catre solo-uri de electrica. Vocile corale se amesteca fin cu orga care le acompaniaza.

Summerisle Reprise– Pianul cald trimite cu mult mai multa convingere catre acelasi compozitor din piesa introductiva, Claude Debussy. Atingerea blanda a clapelor si acordurile conduc catre Claire de lune. Mi se pare demn de reprodus schimbul de replici din final:

“-He brought you up to be a pagan!

But not, I hope, an unenlightened one.”

Un album incompatibil cu firea pragmatica a americanului, insa o bijuterie pentru firile usor vibrante ale europeanului. De aici si convingerea ca vor aparea multi admiratori din aceasta parte a lumii decat din tara natala. Interesant de vazut cum va arata in final albumul de studio.

(+) vocal, instrumental, ideatic

(-) doua piese usor accesibile care se pot consuma dupa putine ascultari

Nota: 9

1.The Isle of Summer 3:58

2.Birch Black 2:40

3.Hollow Stone 4:15

4.Pantheist 7:17

5.Birch White 3:44

6.Sowilo Rune 5:40

7.Summerisle Reprise 4:55