Summer means..
Robert Plant (Led Zeppelin)
Janis Joplin
Jim Morrison (The Doors)
Jimmy Hendrix
Vama de 1,2,3 mai
“Să nu crezi nimic” pare să fi fost imnul Vămii de “legendarul 1 Mai”. Să nu crezi că dacă s-a făcut pistă de biciclişti vor fi amatori de biciclete în Vamă (decât poate cu coarne şi motor). Să nu crezi că dacă ei spun că dispar terasele de pe plajă, inclusiv Stuful, aşa şi este. Să nu crezi că dacă ei spun că accesul pe plajă e restricţionat cu sticle, mâncare and so on, aşa şi este. Pentru că presa, în dorinţa sa de a transforma orice realitate în senzaţional, de multe ori foloseşte tertipuri ieftine..Vama nu mai este cea pe care toţi o cunoşteam cândva când nu exista interes comercial în ea, şi într-adevăr, începe să se degradeze. Dar degradarea este un proces, cum bine se defineşte, continuu şi treptat. Mai o terasa închisă, mai un eveniment în afara sferei rock, mai un curios din Costineşti care e dornic de senzaţii tari, mai un hotel de fiţe…
De 1 Mai a fost soare, deşi se spunea că va ploua. De 1 Mai am stat la “Corsarul” unde s-a pus rock vechi, rock de calitate, pe care nu credeam că-l voi mai asculta în Vamă. De 2 Mai am stat la “Piraţi”, unde s-au ascultat greutăţi, unde s-a dansat pe masă, unde a curs multă bere..Tot atunci rockăraşii veseli au pus o bancă în mijlocul drumului (vezi în poze), pentru a nu lăsa cocalarii să intre cu maşina până la botul mării. S-au chinuit motoarele, s-au afişat tricourile rele, s-au fluturat plete, parcă într-o încercare de a păstra măcar 1 Mai perfect rockăresc. A fost frumos, păcat pentru cei dintre voi care nu au putut ajunge aici, şi vă garantez că pentru încă un an, doi, Vama rămâne a noastră. Profitaţi!
Prostituţia gecii de piele
Nu-mi pot explica sub nicio forma aceasta prostitutie care face din geaca de piele un accesoriu “la moda” pentru categorii de persoane de calitate îndoielnica precum staruri pop, pitzipoance, manelisti si tarani. Si daca barbatii adopta moderat aceasta moda, femeile însa sunt înnebunite dupa geaca de piele, care, de cele mai multe ori se transforma în geaca de vinilin (pe care o purta si dragul de “Adelin”). Accesorizata cu strasuri, tocuri, gentute, bluze roz si jeans cu sclipici, faimoasa geaca de piele, care pastreaza in minimalismul ei elementele definitorii ale gecii rock, a coborat de pe catwalkul Hollywoodian pe strazile din Bucuresti. Din Dorobanti pe Lipscani, din Magheru pe Colentina si din Dristor in Pantelimon.Urasc in primul rand universalizarea unui concept, sa zicem, fara falsa modestie, elitist. Urasc ca noile geci stranse pe trup pastreaza acelasi design ale fostei geci de piele pentru motoristi, urasc schimbul cultural pe care il opereaza la nivel de perceptie si urasc ideea ca tot ce as avea eu trebuie sa aiba si altul. Orice produs care devine accesibil unei categorii foarte largi de oameni este un produs care-si pierde definitiv valoarea. Orice produs care poate fi asociat cu mii de alte produse isi pierde identitatea. Iar aici este vorba, nu neaparat de produsul in sine, ci de asocierea sa cu un alt stil de viata decat cel practicat pe vremuri. E ca si cum am da o alta definitie cuvantului de identitate sau, mai rau, ca si cum am inlocui acest cuvant cu altul nou. Dar cum kitschizarea României este un proces început de mult timp si care prinde radacini tot mai puternice din lume, ne vedem nevoiti sa renuntam si la piele, sa ne retragem si din barurile rock, lasînd loc unui fenomen nociv: globalizarea spiritului si a ideilor. Astept momentul in care tricourile cu trupe black si crucile intoarse vor deveni o moda peste tot in lume
)
Dulcele grai românesc..pe cale de dispariţie
Nebunia generaţiei MTV şi Internet a produs prin anii 90 binecunoscuta explozie a americănizării limbii române. De aici au curs lin şi frumos pociri ale limbii noastre şi expresii uzuale uşor “elitiste” precum “Hello”, “Bye-bye” şi “Ok”. Pruteanu s-a zbătut săracul împotriva acestor tendinţe nesănătoase de asimilare după teoria formelor fără fond (caracteristică neamului românesc), dar nu a avut succes. A prins în timpul vieţii transformarea radicală a fondului lingvistic, prin apariţia unor neologiste transformate deja în cuvinte cu statut: non-top (deşi deschis veşnic poate părea o variantă hilară), live, online, market şi altele. Mai mult, în secolul XXI apariţia unor noi meserii precum pr, IT şi advertising au adus un arsenal întreg de funcţii şi acţiuni specific englezeşti, aparent fără echivalent în limba română.
După toată incursiunea în tratamentul acesta ostil supus limbii noastre, e timpul să ajung şi în locul în care mi-am propus să ajung. Ieri am citit pe 24fun că în Preoteasa, mai simplu, în Silver Church Club, va fi un concert de lansare a albumului “Nu te supăra frate”. Şi m-a deranjat la culme alăturarea asta stupidă între clădirea Preoteasa, simbol al studenţimii române în era Ceaşcă, şi Silver Church, un club şmecher care, în contextul descris mai devreme, aduce atingere unui renume autohton. Şi mă gândeam oare cât de greu le e oamenilor să ofere nume neaoşe, într-un grai extraordinar care exprimă mai multe decât orice englezism, ce frumos ar suna: Biserica de Metale! Un nume fiţos se transformă simplu într-unul plin de semnificaţii şi asocieri.
Şi aşa, tot gândindu-mă la acest lucru, am constatat că toate barurile rock de la noi au denumiri englezeşti. Ca şi cum nu ne-am fi asumat acest curent, ca şi cum nu l-am fi exploatat, ca şi cum doar l-am împrumutat. Mi se pare extrem de trist, cu atât mai mult cu cât patronii consideră că un nume românesc nu mai atrage clienţii. Şi asta nu pentru că ar fi adevărat, ci pentru că e un soi de lene colectivă şi un soi de snobism pueril. Un popor de putori, mă scuzaţi, care a uitat demult să mai lupte pentru drepturile sale, nu mai spun să se preocupe de lucruri mărunte precum denumiri de magazine, produse şi HORECA în propria limbă. Măcar Registrul Comerţului ne somează acum să avem măcar un cuvânt românesc în denumirea firmei noastre. Felicitări Hanului cu Tei, care, deşi are o denumire de câşmă, s-a împământenit şi nu provoacă deloc greţuri la pronunţare. Puterea obişnuinţei, ce să zic..
Mai departe, fac o enumerare a barurilor în cauză, cu traducerea lor în limba română, care mi se pare mult mai adecvată:
IRON CITY: ORAŞUL DE FIER
CROSSROADS: LA RĂSCURCE DE DRUMURI
HEAVEN AND HELL: RAI ŞI IAD
FIRE: FOCUL
MES AMIES: GAŞCA MEA
JACK: LA ION (deşi aici e delicat fiind vorba de un simbol al unei băuturi şi de o piesă AC/DC)
Trupele de pe la noi, din sfera metalului greu, suferă de asemenea de sindromul englezismelor, sub pretextul că un nume de acest gen are rezonanţă şi vinde peste hotare. Dar ce ne facem când tot Compact, Timpuri Noi, Iris şi Celelalte Cuvinte rămân numele de referinţă în muzica noastră? Ironic, nu?
Mi se pare că încercăm din răsputeri să uităm ce suntem de fapt, într-un penibil de disimulare a valorilor non-identitare. Nu ştim să privim frumos către zestrea culturală a ţării pe care o avem, o denigrăm şi o facem vinovată de propria nepăsare.
P.S : Numele blogului meu s-a schimbat tocmai din dorinţa de a renunţa la această tendinţă. Păcat că nu reuşesc şi din adresă.. Pe viitor mă gândesc la un site neaoş, cu numele de Rockul de acasă.
Kiril I: Primul patriarh din istorie prietenos cu muzica rock
Kiril I, al XVI-lea patriarh al Moscovei şi întregii Rusii, proaspăt înscăunat duminică, este o persoană modernă, simpatică, care iubeste schiul, considerându-l un sport ce permite “depăşirea instinctului de conservare şi slăbiciunea umană”.
Dar lucrul cel mai surprinzător lucru pe care l-a afirmat a fost că rockul poate promova valorile ortodoxiei pentru că atrage mai mulţi tineri decât o slujbă de duminică. De aici pornesc o serie de raţionamente, care de care mai ciudate. E îmbucurător că există primul patriarh care recunoaşte impactul muzicii rock asupra oamenilor, lăsând deoparte semnificaţia sa malefică (judecată puerilă oricum), dar îngrijorător că îşi poate imagina rockul drept o unealtă pentru propovăduirea pildelor creştine.
Aştept totuşi să treacă ceva timp pentru a vedea cum ideile sale se concretizează şi ce impact vor avea acestea asupra oamenilor. Ah, şi parcă ruşii iubesc vodka, rockul mai puţin ) Ce-ar fi o slujbă cu vodkă la discreţie? Asta da concepţie modernă..
Voci feminine în trupe de metale: Liv Kristine, Carmen Elise şi Sharon Den Adel
Fetele sunt reţeta succesului în gotic iar cu cât sunt mai frumoase, mai blonde şi mai nordice, cu atât vând mai multe albume în lume. Dacă stăm să privim această tendinţă drept una pozitivă, nu putem să nu mulţumim faptului că vocile feminine îşi fac simţită prezenţa în rock din ce în ce mai accentuat. Dacă stăm să privim acest curent strict din punct de vedere calitativ, atunci aceste voci, de multe ori bune, se pervertesc în ritmuri şi compoziţii penibile, urmând un curs descendent.
Alte două exemple de voci care se forţează să iasă la liman ori prin vestimenţie, ori prin grai, sunt surorile Espenaes, Liv Kristine şi Carmen Elise. Sora mai mare este veche în branşă, a cântat alături de trupa gotică Theatre of Tragedy şi acum îşi arată talentele în Leaves’ Eyes. De la costumaţiile sale chicioase de inspiraţie bordel şi neo-folk, la refrenele simpliste şi ucigătoare, la vocea piţigăiată şi iritantă, Liv Kristine este exponentul perfect al talentelor contrafăcute pe care le vedem la concursurile gen “America’s Got Talent”, unde gemenele Indigo ne-au terfelit imaginea muzicală. Nu ştiu cine a lansat-o şi cine o ascultă, important este că nu am reuşit vreodată să ascult cap-coadă recitalurile sale fără să scrâşnesc din dinţi. Vă ofer spre vizualizare piesa mea preferată pe care Lenţi o promova pe Mtv:
Carmen este un exponent modest şi la locul lui, cu voce mai bună decât a surorii sale, dar care urmează acelaşi traseu al extincţiei muzicale. Este solista neinspiratei trupe Midnattsol (Midnight Sun), care a captat atenţia multor iubitori de metal prin copierea sistematică a compoziţiilor trupei de progressive death-metal, Opeth. Diferenţa e că aceştia vorbesc preponderent despre mitologie, vise, mana, ocult, spre deosebire de Opeth care sunt mai romantici, mai tereştri. Nu m-aş fi gândit vreodată că temele esoterice vor fi tranşate precum carnea de porc, nici pe departe că vor deveni atît de comune, comerciale. Dar uite că numeroasele (şi în continuă creştere) trupe de gotic au reuşit prin manierismul lor să distrugă şi semnificaţiile mistice. Dar să ascultăm Midnattsol:
A treia frumuseţe pe listă, Sharon den Adel, solista trupei Within Temptation, nu respectă reţeta mai sus menţionată, aceasta este brunetă şi vine din Olanda. Imaginea ei de zână a inspirat mii de tinere din întreaga lume care se machiază şi se îmbracă asemeni şi care şi-au făcut pagini de socializare inspirate de aceasta. Sharon a scos patru albume alături de această trupă, dar niciunul din aceste proiecte nu mi-a captat atenţia cum a reuşit inedita colaborare cu dj-ul olandez Armin Van Buuren pe piesa „ In and out of love”. Tocmai acest curaj de a intra din comercialul muzicii metalice în comercialul pur m-a determinat să o privesc cu atenţie şi să-i descopăr o voce fabuloasă, care fusese până atunci acoperită de inspiraţii, versuri şi compoziţii menite să o sugrume. Nu îmi place muzica electronică, însă printr-o idee foarte simplă, dezbrăcată de magistralul ieftin al poveştilor fantastice, luptelor eroice şi zeilor păgâni, un dj a ajuns la esenţa vocii acestei făpturi, lansând-o în întreaga lume. Chiar pot să afirm că perioada Within Temptation a fost una de somn muzical, una în care talentul său s-a irosit. Nu ştiu ce rol are acest experiment, să pună lumină asupra trupei sale de gotic sau asupra propriei sale imagini, important este că mie, precum şi multor iubitori de muzică rock, această piesă mi-a dovedit că este o mare voce.
Perioada gotică:
Perioada house:
Nu înţeleg de ce şi cât va dura această modă, dar sper ca în curând să rămână trupele adevărate care sunt capabile să folosească miturile fără să le pervertească şi mai ales, ca fanii să le fredoneze ştiind despre ce zei sau creaturi mitice vorbesc..
Partea II
În căutarea unor locuri identitare rock prin ţară
Nu ştiu dacă este corect să spun că identitatea se poate măsura printr-un spaţiu fizic. Sentimentul identitar trebuie să existe ca esenţă, ca fapt imaterial ce poate fi recunoscut şi reprezentat unoeri prin obiecte şi uneori prin spaţii, fie ele închise sau deschise. Aflându-ne în postura de descoperitori ai unei istorii muzicale, ai unei Revoluţii de sunete pe care ai noştri au trăit-o din plin şi noi doar din burţi gravide sau din amintiri surde şi senzaţii, putem cunoaşte ceea ce a fost mai rar din sunete şi mai sigur din spaţii.
Reprezint generaţia post-decembristă. Am scăpat de povara şoimilor patriei şi am privit discursurile ceauşişte din casa, în funduleţ, până pe la 4 ani. Eram, în cazul în care represiunea ar fi continuat, modelul perfect al îndoctrinaţilor, al celor care, în lipsa libertăţii şi a cugetului liber şi doar prin ingerarea discursurilor febrile, o maşinărie care ar fi ascultat de regim. Din fericire, nu a fost cazul.
Muzica a însoţit acele vremuri şi vorbim chiar de o muzică de calitate. Se cânta pentru dobândirea libertăţii, se cânta în prezenţă şi absenţă ( “Plouă prezent, plouă şi-n lipsă/ Ca-ntr-o finală Apocalipsă- Valeriu Sterian). Lumea se aduna cu miile la întâlnirile Cenaclului Flacăra, în timpul în care cei mai mari poeţi şi cei mai mari cântăreţi compuneau. Atunci s-a născut folkul, ca o reacţie firească de desfacere a lanţurilor şi a dobândit un profund caracter protestatar. Să asculţi muzica rock în acele vremuri era cea mai plăcută şi vinovată stare de a fi. Cu atât mai plăcută cu cât îţi era interzis. Cu atât mai plăcut cu cât fiecare text conţinea câte-o metaforă care condamna tot ceea ce oamenii erau nevoiţi să îndure.
Studenţimea de atunci avea în Bucureşti Casa de Cultură Preoteasa şi la mare staţiunea Costineşti unde libertatea se traducea prin concertele de rock şi folk precum cele ale trupelor Roşu şi Negru, Compact, Semnal M, Mondial, Poesis şi Ecoul. Trăirile oamenilor erau mai simple tocmai pentru că fericirea era un sentiment simplu, atât de greu de atins dar atât de profund. Pe buzele tuturor se lipeau versurile lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, era un mediu cultural care se învăţa prin cântece. Multe trupe şi solişti decideau să adopte versurile poeţilor vremii pentru a compune piesele ce urmau, astfel că fiecare sunet era însoţit de o consistenţă aparte şi de un mesaj.
“Este generaţia mea, eu am cântat poeziile lor, noi am avut acelaşi ritm interior de percepere a stărilor. Cei care vor să devină trubadurii poeziei moderne trebuie să-şi găsească poeţii vremii lor”- Tudor Gheorghe, octombrie 2008. Mă întreba tot atunci Tudor Gheorghe nume de poeţi din aceste vremuri. Şi chiar nu am ştiut să-i dau pentru că nu mai sunt..
Am un sentiment urât de sfârşit de cultură, sentimentul că ea se stinge încet, speriată de indiferenţa oamenilor. Dar cel mai urât este sentimentul transformării locurilor încărcate de istorie muzicală. Generaţiile după 1990 nu vor mai cunoaşte locurile în care muzica adevărată s-a născut pentru că ele sunt pe cale de dispariţie. Bunăoară Club A, din 1967 şi până în acest an a existat ca o conştiinţă a creatorilor din perioada interzisă, urmând ca în acest moment patronii avizi de febra profitului să distrugă însemnătatea sa, eliminând seara de rock, concertele şi evenimentele culturale. Casa de Cultură a Studenţilor (Preoteasa) se deschide o dată la două săptâmâni pentru un concert pierdut, în rest în ea se desfăşoară nunţi, botezuri şi alte evenimente profitabile. Costineşti a devenit o plajă mult prea încărcată de vulgar, prostie şi tristeţe, câte un concert de folk nereuşind să păstreze renumele acestui loc în care odată ideile bune aveau ecou iar Vama Veche, cândva urmaşa sa, se va deforma cât de curând pentru a deveni o mică Ibitza.
Nu mai există locurile identitare, treptat se vor transforma în copii ai globalizării în care orice gen lipsit de originalitate şi spirit, îşi va găsi noi adepţi. În urechile noastre sună deja rockul derizoriu, negijent compus de trupe noi care nu mai au pentru ce cânta. Cărora le-a dispărut raţiunea de-a fi. Iar nouă nu ne mai rămân decât discurile, poveştile şi ştersele amintiri care ne-au fascinat în momentul când ne-am hotărât să încercăm şi rockul românesc…
