Sâmbătă. Sibiu. Nightwish
Mai multă animaţie în seara de sâmbătă, mai mulţi oameni nerăbdători să vadă cum arată noul Nightwish, în special noua solistă, Anette Olzon. De data aceasta am fost spectator în afara chenarului trasat de autorităţi, în mijlocul curioşilor care, în plimbarea lor, s-au oprit să vadă ce se petrece pe scenă. Existau pe acolo nişte personaje colorate care doreau să vadă Nightwish cântând muzică populară sau o manea. Însă, cei mai mari fani Nightwish era o gaşcă de porumbei, cocoţaţi pe clădirea primăriei, care au urmărit întregul show nestingeriţi de sunetele simfonice, ghitările clasice şi efectele pirotehnice.
“7 Days to the Wolves” a deschis mult-aşteptata prestaţie Nightwish, îmbogăţită cu pâlcuri de foc înălţate din mijlocul scenei. Asta mi-a plăcut pentru că, spre deosebire de Opeth, măcar ei au încercat să anime cumva publicul privitor.(… Deşi “bătrânii” suedezi nu trebuiau să apeleze la artificii, tot ce trebuiau să facă era să-şi dea silinţa…). Pe Anette o ştiam brunetă (vopsită să pară mai rock chick, deşi ea zice că nu e vorba despre aşa ceva), dar pe scenă a apărut blondă, într-o rochie neagră cu vedere la picioare. Pe marele ecran mi-am spus, mamă ce bucată..Dar o prietenă mi-a dezvăluit că a văzut-o la o terasă şi e grasă. Eu mi-am zis că e invidioasă..Ulterior aveam să observ că da, tipa e cam plinuţă.
În fine, trebuie să vorbim despre talentul muzical mai degrabă. Şi aici, din păcate, am de obiectat. Şi vreau să o cert şi pe ea, şi pe cei de la Nightwish care o exploatează. De ce? Pentru că nu ar trebui să cânte piesele Tarjei care o pun într-o lumină proastă şi-i atrag critici. Vocea Anette, precum şi mişcarea scenică, este de artist pop-rock. Încercările sale de a mima notele îndelung şlefuite de vocea sopranei Tarja sunt inutile şi inumane. “Wishmaster” şi “Nemo” au fost două experienţe neplăcute, interpretări pop pentru nişte piese clasice, cu îndelungi ajutoare de la Marco Hietala, care ar fi putut foarte bine să rămână solistul trupei.
Dar ca să nu fiu doar critică, mi-a plăcut foarte mult modul cum a interpretat piesa “Dead Boy´s Poem”, mult mai cald şi mai angelic decât o făcea în trecut Tarja. Cu piesele de pe ”Dark Passion Play” a revenit în teritoriul său cunoscut, nu foarte original, dar măcar natural. Întreaga pleiadă de confetti, focuri şi artificii s-a încheiat pe „Wish I had an Angel”. Nu ştiu cât de mulţumită a plecat lumea de prestaţia Nightwish, dar a fost un efort care merită apreciat. Rămâne întrebarea mea, pură curiozitate, de ce Nightwish, dacă tot voia bani şi faimă, a luat o cântăreaţă pop, plinuţă, aproape de 40 de ani, cu o voce nu tocmai extraordinară, pe deasupra şi suedeză? Strategiile de marketing ne-ar fi spus că era nevoie de o tipă tânără, sexy, cu voce de soprană, lucru care în acest moment nu e foarte greu de găsit. De ce? Nu vom şti niciodată..
ARTMANIA 2009. VINERI, 17 IULIE
Ce bine că Artmania s-a ţinut în Piaţa Mare, că veni vara şi vremea fu foarte frumoasă. Terasele de jur împrejur gemeau de lume pestriţă, preponderent neagră şi tânâră, veselă sau supărată (pentru că aşa e moda la gothic), cu dantele sau în adidaşi, în găşti sau în cupluri. Şi decorul, cu clădirile săseşti, medievale, se potriveau de minune cu tumultul de pe străzi. Se poate să fi fost aşa multă lume şi la alte ediţii Artmania, eu o ştiu pe cea de acum pentru că e prima dată când am ajuns. Şi a fost o atmosferă plină de tumult şi vibraţie.
Lumea nu s-a prea înghesuit în ţarcul de lângă scenă ci mai degrabă în clădiri, pe scări şi de jur împrejurul ţarcului, de unde trăgeau cu ochiul la ce se întâmplă pe scenă. Nu ştiam nimic despre trupa care deschidea festivalul în seara de vineri. Mai mult, spre ruşinea mea, (şi poate a altora), credeam că va cânta Sirenia. Nu, era vorba de ceva mai românesc, dar totuşi norvegian, anume trupa Tristania. Nu m-a lăsat rece ceea ce am ascultat, a fost o demonstraţie plăcută de gothic metal, deşi trădează, asemeni tuturor trupelor noi, multe sonorităţi comune.
Ce m-a surprins la întreaga trupă a fost vocea excepţională Mariangela Demurtas, purtată de o simpatică mignonă cu ochii mari şi frumoşi, cu zâmbet larg şi cald. Mi-au mai plăcut intervenţiile vocale ale ghitaristului Anders Høyvik Hidle, mai precis growl-urile sale. Muzica în sine, fără existenţa celor două personaje care îi dădeau culoare, nu este foarte valoroasă şi nici nu lasă răni adânci. Poate fi, în cel mai bun caz, plăcută. O audiţie plăcută.
MDB, adică My Dying Bride. Întodeauna am râs de acest nume, pentru că îl imaginam a fi inspiraţia un fals fanatic sau satanist. Nu am avut vreodată curiozitatea să ascult vreo piesă, deşi ecourile multor prieteni conduceau la ideea că nu este o trupă proastă, din contră. Pe scenă, înaintea izbucnirii oricărei note muzicale, m-a frapat apariţia vocalului Aaron Stainthorpe într-o vestimentaţia antimetalică, cu cămaşă ofiţerească şi pantaloni de stofă. Era un adevărat mire funest, chinuit de lacrimile miresei pe care o omorâse, ridicat parcă din tenebre, purtându-şi sângele (deşi uşor penibil pentru că era desenat cu carioca) în văzul publicului.
Cel care se descrie drept un “om fericit”, şi nu contest acest lucru (ce are a face rolul de pe scenă cu viaţa obişnuită?), a reuşit să anime publicul de la primele vorbe. Şi My Dyind Bride s-a transformat, uşor, într-o audiţie interesantă. Vioara este elementul care face din muzica MDB o adevărată ciudăţenie, mai precis sunetul său funerar, prezent pe majoritatea pieselor din concert. Deziluzia şi tristeţea compoziţiilor frizează patologicul, deşi autorul lor este un romantic cititor al poeziilor britanice. Mi s-a părut totuşi că scena s-a umplut de prea mult alai funerar şi nu se mai putea respira. Basista emoistă Lena Abe, cu urme de tăieturi de lamă pe braţe, întregea peisajul macabru cam prea obositor. Dar care a prins foarte bine la publicul tânăr.
RUŞINE, OPETH!
Opeth s-au comportat ca nişte mercenari. Numai că fuseseră plătiţi să desfăşoare un act artistic. Pe care nu l-au prestat decât pe jumătate. În primul rând piesele pe care le-au ales au fost de o neinspirată grosolănie. Sau poate nu a fost lipsă de inspiraţie, ci dorinţa de a „prinde” la public. S-a cântat frugal, imperceptibil şi expeditiv de pe albumele „Ghost Reveries”, „Blackwater Park”, „My Arms Your Hearse”, „Deliverance” şi a lui soră „Damnation”. Vorbesc imperceptibil pentru că sonorizarea a fost groaznică, nu se deosebea ghitara de bas, tobe şi voce, era un haos care nu mai însemna muzică ci zgomot.
Compoziţiile Opeth, unice şi copiate de multe trupe din 1990 (când au debutat) şi până acum, se caracterizează prin treceri subtile sau nu, după caz, de la clean la growl şi de la lin la grav, nu neaparat în ordinea asta. Redarea cât mai atentă a acestor registre diferite ar fi fost dacă nu indicată, mai degrabă musai, pentru o trupă care amestecă death-ul cu progressive-ul şi cu heavy-ul. Un ascultător care până atunci nu ar mai fi auzit de Opeth şi s-ar fi oprit curios la gardul de lângă scenă, ar fi declarat fără şovăială că ce se aude este o tâmpenie, un fâşâit supărător, dar nu muzică. A încercat Akerfeldt să-şi dreagă lipsa de interes cu glumiţe precum „Sunt fete frumoase în România”, „Aveţi un oraş frumos”, „ Suedia nu e ţara metalului ci a păsăricilor”, „Vom reveni la voi curând, dar nu anul viitor că îmi tund gazonul” şi aşa mai departe, dar prestaţia de pe scenă nu s-a numit decât mercenărie. Mendez, ghitaristul trupei, a lăsat prestaţia sa în suspans la finele concertului pentru a coborâ de pe scenă după nişte beri, eventual pentru a da una repede pe gât.
Spun toate acestea nu cu satisfacţie ci cu dezamăgire, pentru că Opeth a fost trupa mea preferată. Vorbeam cu un amic, acum vreo 3 ani, despre cât de mult aş dori să văd Opeth în România. Se ivise chiar ocazia să ajung la festivalul Sziget. Şi vorbeam despre cât de greu ar fi să ajungă la noi, pentru că sunt nişte profesionişti şi sistemul nostru de sunet cu siguranţă i-ar fi dezamăgit. Citisem într-un interviu dat de Akerfeldt promisiuni cum că trupa sa (el e capul tuturor creaţiilor acum, deşi în trecut fusese ajutat de Peter Lindgren care, ulterior, a părăsit trupa) nu se va deda vreodată comercialului, şi iaca, recentele “Ghost Reveries” şi “Watershed”, care, nu-i aşa, abundă în derizoriu şi banal. Treptat divinizarea asta, care venise cu superbul album de debut, de altfel cel mai bun material al trupei, “Orchid”, continuând cu “Still Life” şi “Damnation”, s-a transformat, în fapte reale şi în scrum. De cum Opeth devenise trupa puştilor de 13-14 ani am realizat că ceva se schimbase şi că o mare vină o are interesul trupei către o stare materială bună şi către faimă. Am venit la Sibiu să văd o demonstraţie de măiestrie şi am văzut un imens dezinteres. Păcat..
OPETH
O noapte cu Iron Maiden şi frica de întuneric
Iată că Iron Maiden s-a întors în România avându-l pentru prima dată şi pe Bruce Dickinson în formaţie. Că tot am adus vorba de Dickinson nu pot să nu spun că e demnă de admirat forma în care acesta se află, atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere vocal. Să te agiţi pe scenă atât de mult şi să reuşeşti să cânţi atât de bine este remarcabil pentru un solist vocal cu o carieră ce se intende pe vreo 30 de ani.
Acum, din nou, câteva cuvinte şi despre organizare… din nou slabă. Cozi mari la porţile de acces, cozi mari la bere şi sucuri. Şi pe lângă faptul că totul se mişca atât de greu la bere şi la sucuri, mai erau şi băieţaşi şi fetiţe care stătea de pomană şi se uitau la oameni cum se adună din ce în ce mai mulţi în faţa standurilor. Din cauză asta am ajuns să dau şi la pompă la unul dintre tipii care se plimbau cu butoiaşul în cârcă, doar, doar o curge mai repede berea aia. Ah, şi după cum poate confirma o prietenă, nu prea contează dacă eşti un membru oarecare al publicului sau dacă ai legitimaţie de presă… tipii de la firma de pază tot ca un rahat se vor comporta cu tine. Dar destul cu cârcotelile.
Despre Lauren Harris ce să vă spun… Cântă un rock care pe alocuri pare o combinaţie între hair metalul anilor ’80 şi Avril Lavigne. De fapt din câte reţin tipul brunet de la bas (parcă la bas cânta) avea un look potrivit pentru o formaţe gen Wasp sau Motley Crue. Una peste alta nici nu mi-a displăcut, dar nici nu m-a impresionat cu ceva. Cei de la Trooper s-au auzit destul de bine, dar din păcate nu pot să-mi dau cu părerea prea mult pentru că am pierdut mai mult de jumate din recitalul lor stând la coadă la bere, iar apoi dând, după cum am zis, la pompă. Măcar ei şi-au îndeplinit visul: au cântat în deschidere la Iron Maiden în cel mai important concert din cariera lor. Ah, şi pe final le-a picat sonorizarea… asta se înscrie tot la carenţe de organizare. Dar să trecem la felul principal.
Aşa cum am sperat şi cum era şi de aşteptat cei de la Iron Maiden şi-au anunţat intrarea pe scenă prin piesa instrumentală Transylvania, în variantă înregistrată. Simultan, prin intermediul clipului video de pe cele doua ecrane, am făcut cunoştinţă şi cu Bruce Dickinson – pilotul. Parcă nici nu se putea mai bine având în vedere cu urma să se audă, în stil tradiţional Maiden, discursul lui Winston Churchill din 4 iunie 1940 pentru ca apoi stadionul să erupă cu Aces High, o piesă dedicată piloţilor Royal Air Force din cel de-al doilea război mondial.
Concertul a continuat cu 2 Minutes to Midnight, o piesă de pe acelaşi album – Powerslave. Am avut şi Revelations, iar apoi fluturând un drapel şi costumat în soldat imperial britanic Bruce Dickinson a amintit de alte momente din istoria Regatului Unit cu piesa The Trooper. Nu a ratat ocazia să ne reamintească de faptul că acesta este cel mai mare concert Iron Maiden de până acum în România şi că unele piese sunt mai „bătrâne” decât mulţi dintre cei din public. Nu am irosit apoi vremea cu Wasted Years şi ne-am reamintit de vremurile de glorie ale metalului cu The Number of the Beast.
Ne-am jucat un pic şi cu nebunia în Can I Play With Madness şi am aflat de la acelaşi inepuizabil Bruce Dickinson că Iron Maiden a început ca formaţie de jazz. De fapt acesta a fost doar unul dintre momentele umoristice ale solistului vocal. Tot el ne arătase hotelul învecinat stadionului, Marriott, pentru a ne aminti că mulţi oameni de afaceri ce stau acolo vor fi călcaţi pe nervi de cele două ore de metal. Haioasă a fost şi povestea cu ciocul de albatros găsit în cârnaţii de porc care a făcut legătura cu piesa The Rime of the Ancient Mariner, o poveste epică inspirată din poemul omonim al lui Samuel Taylor Coleridge.
După acest moment de respiro concertul a continuat în forţă cu Powerslave şi Heaven Can Wait. Într-adevăr, Raiul poate să mai aştepte atunci când eşti la concert Iron Maiden. Au urmat apoi două dintre piesele pe care sunt convins că majoritatea le aşteptau cu nerăbdare: Run to the Hills şi Fear of the Dark. Corul celor 20.000 de fani s-a auzit cel mai puternic pe acordurile acestei din urmă piese. A urmat o descindere spre primul album Maiden cu piesa ce le poartă numele – Iron Maiden… iar apoi linişte…
Nu putea să se termine atât de repede, publicul cerea mai mult. Maiden! Maiden! Se putea auzi de pretutindeni. Şi britanicii nu puteau refuze un public atât de generos. Bisul a început cu Moonchild (şi o împunsătură ironică adresată bisericii catolice) şi a continuat cu The Clairvoyant. Concertul s-a terminat, în aplauzele tuturor, cu una dintre piesele mele preferate: Hallowed Be Thy Name.
Show-ul a fost complet. Am văzut şi celebra scenă egipteană; am văzut şi robotul uriaş în timpul piesei Iron Maiden. Bruce Dickinson a schimbat costumele mai ceva ca un actor de teatru. Am avut parte şi de efecte pirotehnice. Doar sonorizarea parcă nu a fost chiar la înălţimea cerută de un asemenea spectacol. De data asta nu am mai stat chiar atât de aproape de scenă şi poate de aceea abia la acest concert am observat acest lucru. Să sperăm că lucrurile vor sta mai bine dacă Iron Maiden va reveni la noi cu ocazia turneului de promovare a noului album.
Oricum am avut parte de o vară incendiară în materie de concerte… sper să o ţinem tot aşa!
Ploaie şi extaz: Metallica la Bucureşti
Metallica – 2008 Summer Tour, 23 iulie, Stadionul Cotroceni, Bucureşti
Au trebuit să treacă 9 ani pentru ca Metallica să revină la noi în ţară, aşa că nu e de mirare interesul pe care acest concert l-a trezit în România; era de aşteptat ca la un concert la care bilete s-au vândut în vreo 2 săptămâni atmosfera să fie incandescentă. Nimic nu putea opri acest lucru, nici măcar vremea care parcă s-a opus din răsputeri fanilor Metallica veniţi din toată ţara şi nu numai.
Nu pot să nu spun câteva vorbe şi despre organizare. Pe scurt, părerea mea este că a cam lăsat de dorit. În ciuda faptului că ora oficială la care trebuia să se permită accesul în stadion era 16:00 şi că unii împătimiţi, printre care şi eu, aşteptau deja de câteva ore să intre în stadion pentru a prinde un loc cât mai bun în faţa scenei, organizatorii nu au permis accesul decât cu vreo 20 de minute întârziere. După ce am fost lăsaţi să intrăm a trebuit să străbat de vreo 3 ori lungimea stadionului pentru că cei de la firma de pază nu prea ştiau pe unde se intră spre gazon A. Şi încă un amănunt, care poate pe mulţi nu-i interesează, dar care pe mine m-a deranjat: de ce tipii de la intrarea spre gazon A au simţit nevoia să rupă biletele? Oricum biletele aveau şi cotor şi ni s-au dat şi nişte brăţări rămase de pe la Best Fest aşa că nu prea văd rostul pentru care le-au rupt… dar asta deja contează mai puţin, la fel cum a contat şi mai puţin faptul că am stat în ploaie câteva ore.
Ar fi cazul să vorbesc un pic şi despre trupa din deschidere: texanii de la The Sword. Recunosc că nu ştiam aproape nimic despre ei în afară de faptul că sunt americani şi că sunt o trupă de metal. Deşi nu au cântat decât câteva piese, pot să spun că au fost peste aşteptările mele (care ce-i drept nu erau foarte mari). Instrumental au sunat destul de bine, deşi vocea solistului vocal nu prea m-a impresionat. Oricum cea mai puternică reacţie de la public au obţinut-o atunci când solistul vocal a anunţat că nu vor mai cânta decât o piesă, iar apoi vor urma cei de la Metallica. Nu o spun în nume de rău, ci doar ca o observaţie privitoare la reacţiile publicului.
…iar apoi, când pe cer nu se mai vedea decât o mică geană de lumină a început nebunia cu The Ecstasy of Gold. Până să ajungă la Creeping Death eu eram deja uşor ameţit… de extaz probabil. Die! Die! Die! a răsunat întreg stadionul atunci când s-a ajuns la refren. A urmat un scurt solo de bas semn că urma să înceapa For Whom The Bell Tolls. Take a look to the sky just before you die, it’s the last time you will! (scuze, dar nu puteam să nu amintesc aceste versuri care se numără printre preferatele mele). A urmat apoi tun după tun, cei de la Metallica trecând în revistă fiecare dintre cele 4 albume din anii ’80 prin câte o piesă: Ride The Lightning, Harvester of Sorrow, Sanitarium şi The Four Horsemen. Trash metal în toată puterea cuvântului. Lucrul care pe mine m-a impresionat a fost faptul că de peste tot din jurul meu răsunau versurile acestor piese din mii de piepturi, ca un fel de Crez închinat metalului. Şi James a remarcat acest lucru: Văd că ştiţi să cântaţi, a spus el între două piese.
După şase piese ce au zguduit stadionul, băieţii au avut un scurt moment de respiro atunci când de la difuzoare s-au auzit, înregistrate, primele acorduri ale piesei …And Justice For All; cei patru s-au întors rapid pe scenă pentru a continua de acolo de unde îi lăsase înregistrarea şi stadionul a erupt din nou. Cu acceleraţia la maxim s-a cântat şi No Remorse, pentru a se linişti atmosfera apoi cu Fade To Black, una dintre baladele pe care sunt convins că majoritatea celor prezenţi o aşteptau cu mare nerăbdare. Deşi versurile de final ale piesei spuneau … now I will just say goodbye, cei de la Metallica mai aveau multe de spus până să se despartă de publicul bucureştean.
Dintr-o dată publicul a început să strige Master! Master! şi, după câteva zâmbete, James et Co. s-au conformat. Era şi una dintre piesele pe care le aşteptam cu nerăbdare şi care nu avea cum să lipsească din playlist, la care refrenul încinge publicul la maxim. Apoi James ne-a atenţionat că urmează o piesă la care de obicei se lasă cu head-banging şi pogo: Whiplash. Cu nişte versuri precum Adrenaline starts to flow, You’re thrashing all around, Acting like a maniac, Whiplash! nici nu e de mirare.
Abia dupa 11 piese cei de la Metallica s-au hotărât că e cazul să mai servească şi altceva în afară de trash metal. Nu că m-aş plânge, pentru că a fost un tur de forţă fantastic. A urmat Nothing Else Matters, o piesă pe care nu trebuie să fi fan Metallica pentru a o cunoaşte. Sunt convins că prin tribune or fi fost şi oameni care au venit special pentru piesa asta, deşi sper să fi apreciat şi recitalul frenetic ce a precedat-o. Oricum Nothing Else Matters a fost, pentru mine, cel mai relaxant şi mai liniştit moment al concertului, doar că n-a durat prea mult şi atmosfera s-a încins din nou cu Sad But True.
Show-ul a continuat cu un moment pirotehnic, însoţit de intro-ul de la One, cu tot cu secvenţele de dialog preluat din filmul Johnny Got His Gun. Spectaculos şi emoţionant în acelaşi timp. O tipă de lângă mine era aproape în lacrimi şi nu pot să zic că nu o înţeleg. A venit apoi şi Enter Sandman şi după această nouă serie de piese incediare concertul părea să se fi încheiat. Publicul a început să strige Metallica, Metallica! şi We want more! Noroc că rareori dacă Enter Sandman se află spre final această piesă nu e urmată şi de un bis. Că celor de la Metallica le place să lase publicul în fierbere înainte de bis nu ar trebui să surprindă.
Aşa cum şi mă aşteptam bis-ul a venit, cu o serie de două coveruri arhicunoscute: Last Caress şi So What. Dacă ar fi să vorbesc strict din punctul de vedere al sentimentului de voie-bună, acesta a fost şi cel ma distractiv moment, aceste două piese fiind, dincolo de aparenţe, extrem de haioase. Concertul nu putea să nu se termine cu Seek & Destroy, care a fost fără doar şi poate cireaşa de pe un tort care a durat vreo 2 ore ca să fie consumat.
Nu pot să nu amintesc de câteva momente amuzante ce l-au avut ca protagonist pe Hetfield. Printre acestea s-a număr cel când a întrebat publicul dacă ştie să vorbească engleza, pentru că el mai are probleme cu ea sau atunci când s-a întors cu spatele la public şi pe panoul video din spatele scenei puteam să vedem ce face cu mâinile: ne-a arătat mai întâi „the devil horns”, iar apoi semnul internaţional pentru „Fuck You!”… mulţumim James, ştim că ne iubeşti, hehe… un moment simplu, dar de efect.
A fost un concert la care cei ce au văzut Metallica pentru prima dată pe viu au fost primiţi, după cum a spus şi James, în marea familie Metallica. Acelaşi James a recunoscut că 9 ani e un tip cam îndelungat între două concerte, iar Lars ne-a promis că vor mai reveni pe la noi cu ocazia turneunului de promovare a noului album – Death Magnetic. Sper să nu fie doar o promisiune aruncată în vânt; eu cred că publicul a demonstrat că merită să vadă Metallica mai des. Kirk Hammett a arătat din nou, dacă mai era nevoie, că ştie meserie. A avut şi trei (dacă nu mă înşel) scurte solouri de chitară între piese, pe parcursul concertului; prea puţin aş îndrăzni să zic, la ce ştie omul ăsta să facă cu o chitară. „The new guy”, care nu mai e chiar aşa de nou, Robert Trujillo a arătat şi el că s-a adaptat perfect formaţiei. Poate pentru unii pare că se prosteşte cam mult pe scenă, dar mie mi-a plăcut şi chiar am avut impresia că dintre toţi cei de pe scenă, el s-a apropiat cel mai mult de public.
Una peste alta trebuie să remarc că a fost un concert care a sărit complet peste Load, Reload. Pe mine nu m-a deranjat deloc acest lucru, deşi poate că unii dintre cei care au descoperit Metallica la mijlocul anilor ’90 ar fi dorit să asculte câteve piese şi de pe aceste albume. Că nu a fost nimic de pe St. Anger chiar nu a fost nicio surpirză, acest album fiind sărit cam din orice concert de vreo 3 ani încoace. Practic Metallica a părut că vrea să facă abstracţie de tot ce s-a întâmplat dupa 1991. Până şi cele două coveruri care se regăsesc pe Garage Inc. din 1998 au fost înregistrate prima dată în 1987 (Last Caress) şi 1991 (So What). Probabil că acest lucru trebuie să prevestească direcţia în care se îndreaptă noul album ce stă să vină în mai puţin de 2 luni.
Oricum publicul a fost la înălţime, spectacolul a fost complet şi dincolo de industria ce stă în spatele lor, cei de la Metallica ne-au reamintit că înainte de toate sunt o formaţie.
P.S: Cred că multă vreme de acum încolo mă voi trezi fredonând:
Scanning the scene in Bucharest tonight,
We’re looking for you to start up a fight…
* Foto făcute de Bogdan Olteanu pentru E-Magic
Judas Priest au demonstrat că sunt Zeii Metalului
B’estfest Aftershock a reuşit să aducă pentru prima dată în România vineri, 11 iulie, cea mai cunoscută şi importantă trupă de heavy metal din lume, anume britanicii de la Judas Priest.
La ora 15.30 s-a dat drumul publicului în incinta parcării, marea majoritate a celor prezenţi adăpostindu-se sub cortul special amenajat la una din cele 20 de mese de lemn, savurând o bere şi gustând mici. Cei aproximativ 1000 de oameni formau o lume pestriţă, de la voluntarii b’estfest “fericiţi să ajute”, la membrii unor trupe rock autohtone şi prezentatori tv, la femei îmbrăcate în fuste mini şi pe tocuri înalte şi eternul rocker heavy metalist cu nume de trupe pe tricoul, cu blugi şi părul prins în coadă. Atmosfera generală era aceea a unui festival rock de vară, asemănător Woodstock-ului, însă la o scară mult mai mică.
Prima trupă care a înfruntat pe scenă lumina insuportabilă a soarelui, la 16.00 a fost Wisdom. Cu o sonorizare defectuoasă şi cu o stăpânire slabă a instrumentelor şi vocii, a fost greu pentru fanii din faţă să înţeleagă ce li se cântă. Cei de la mese se uitau încruntaţi spre scenă, enervaţi de greşelile vocale şi perturbaţiile sonore care deranjau timpanul. Cei cinci membri au fost susţinuţi de zece fani veniţi tocmai din Ungaria, ţara natală, care agitau steagul şi fredonau versurile. Trupa s-a format în 2001 şi cântă power metal, printre principalele sale dorinţe fiind acelea de a împărtăşi înţelepciune şi de a face spectacole live memorabile.
La 17.00, asemeni unui maraton bine organizat, au urcat pe scenă românii de la Thunderstorm. Aici sunetul a fost mult mai bun iar publicul mult mai implicat. Vocea lui Vlad Necula a fost puternică şi aproape neschimbată, pretându-se perfect genului heavy-power metal pe care trupa îl abordează, gen care presupune variaţii constante pe note înalte. Au cântat în jur de opt piese atât de pe albumele din limba engleză cât şi de pe cele în limba română. Trupa Thunderstorm s-a format în 1998 şi a scos patru albume de studio, încununate de apariţii live la festivaluri din Bucureşti, emisiuni radio şi de televiziune.
La 18.15 scena se aranja pentru a găzdui, în ordine crescătoare, prima trupă cunoscută de publicul larg, anume Ross the Boss. Peste 20 de minute au apărut în forţă pe scenă, delectând publicul, după o strategie bine gândită, pentru încălzire cu piese de pe noul album ” New Metal Leader” şi apoi cu hituri din binecunoscuta trupă de heavy, Manowar. Atât solistul cât şi ghitaristul, roşii în obraji de atâta alergătură pe scenă, au trezit pur şi simplu publicul la viaţă, acesta ridicând pumnii spre scenă şi fredonând piese cunoscute. Asemănător marilor concerte rock, solistul a fugit către final de pe scenă ,pentru a se urca pe gard peste fani, spre deliciul acestora care voiau să dea mâna cu el. Bodyguarzii au fost luaţi prin suprindere şi încercau să-l ţină să nu se arunce în public. Ross the Boss au fost chemaţi la bis şi au promis că se vor întoarce pentru un public atât de minunat.
Ross Friedman, cunoscut şi sub numele de Ross the Boss, este un ghitarist renumit atât ca instrumentist cât şi ca fondator al unor trupe precum “The Dictators” de muzică punk şi “Manowar”, de heavy metal. Artistul este un freelancer, scrie şi înregistrează constant muzică nouă şi se reuneşte cu vechi colegi de trupe pentru concerte speciale sau diferite proiecte.
În jurul orei 20.00, spectacolul se simţea mult mai apăsător, fanii intuind apropierea de ” zeii metalului” şi devenind nerăbdători, înghesuindu-se cât mai aproape de gard. La 15 minute Primar Fear, cu mult aplomb, a invadat scena. Carismaticul solist Ralf Scheepers, cu o statură impunătoare şi cu o privire care hipnotiza publicul, jongla cu microfonul şi transmitea publicului mesaje într-o română puţin stălcită precum ” Mulţumesc”, ” Este plăcut”, ” Ce faci?”. Deşi a treia trupă de power metal din această seară, germanii au un unghi diferit de abordare al genului, cu vocalize complexe şi compoziţii instrumentale solide. Cele mai gustate piese au fost de pe albumul ” Seven Seals” (2005), publicul cooperând într-o măsură mai mică decât au făcut-o pentru Ross the Boss. Spectacolul dat a fost unul bine închegat cu momente de solo-uri de ghitară bine susţinute de Magnus Karlsson şi Henny Wolter. Aproape de ultimele piese mulţimea nu mai rezona cu ceea ce trupa cânta, mulţi aşteptând încheierea actului pentru ultimul şi cel mai important eveniment a serii.
Trupa heavy/power metal Primal Fear s-a născut în Germania, în 1997, fiind formată în prezent din Ralf Scheepers (voce/ ex-Gamma Ray), Mat Sinner (bass şi voce), ) Randy Black (tobe), Magnus Karlsson şi Henny Wolter (ghitară). Subiectele science fiction sunt o temă recurentă în creaţiile Primal Fear. Un exemplu în acest sens este albumul “Black Sun”, apărut în 2002, care povesteşte despre o misiune de explorare a spaţiului cosmic.
În jurul orei zece scena se pregătea pentru a găzdui una dintre cele mai mari trupe din lume. Cu un aranjament care trimitea către subiecte mitologice, cu semnul tridentului în stânga şi dreapta scenei, cu scări roşiatice ca în infern şi cu desene tribale pe uşa culisantă din centru, întreaga atmosferă începuse să devină pentru mulţimea ajunsă acum la numărul perfect, aproape 10.000, importantă. Când luminile s-au stins, fanii au început să ţipe şi să urle, intuind debutul show-ului. Scott Travis se aşează în dreptul tobelor de la etaj, ghitariştii Tipton şi Downing iau poziţiile în stânga şi dreapta, totul în linişte deplină. La primele riffuri grave de ghitară, din stânga sus, onorând noul album lansat ” Nostradamus”, Rob Halford apare într-o mantie sclipitoare argintie, cocoşat asemeni unui vizionar şi cu tridentul în mâini, începând să cânte cu vocea sa răstită şi ascuţită.
Pe tot parcursul concertului, Judas Priest s-au comportat asemeni unor zei, duri şi necruţători, afişând o răceală menită să pună în evidenţă măiestria lor ca instrumentişti şi talentul de actori a unor scene demonice. Rob Halford a fost cel mai important personaj al serii, schimbând în jur de cinci vestimentaţii, toate compuse din piele şi ţinte. La piesa ” Messenger” de pe noul album, solistul apare pe un jilţ medieval, sprijinindu-şi mâinile pe două cranii luminate şi privind sfidător mulţimea, considerându-i supuşi săi, neputincioşi şi loiali.
În spatele scenei, la începutul anumitor melodii, draperia se schimba pentru a afişa albumul căruia îi aparţine, imagini precum figura emblematică a observatorului ” Nostradamus”, marele ochi din ” Electric Eye” sau îngerul metalic din ” Angel of Retribution”, precum şi semnul tridentului Judas Priest. Publicul deja isterizat, împingea cu forţă către primele rânduri pentru a putea vedea sau respira acelaşi aer cu cei mai importanţi britanici. Au fost piese foarte cunoscute precum ” Breaking the Law”, ” Painkiller”, ” Electric Eye”, ” Angel”, ” Devil’s Child” sau ” Fighting the Darkness”, Judas mizând pe puterea acestora, dorind să creeze un spectacol captivant şi energic.
La bis, Rob Halford a ieşit din uşile culisante, într-o linişte deplină, ambalând motorul unei motociclete Harley Davidson, complet argintie, pe ritmurile piesei de nonconformist heavy metal, ” Hell bent for leather”. La următoarea piesă a luat steagul României, l-a fluturat şi l-a înfăşurat în jurul gâtului, spre încântarea publicului care striga ” Judas”.
Majoritatea celor care au asistat la concert au fost ţinuţi cu sufletul la gură, neştiind ce li se pregăteşte de la piesă la piesă, fiind luaţi constant prin surprindere. La plecare încă nu dispăruse efectul Judas Priest, mulţimea povestind încântată cât de neaşteptat de bine organizat a fost acest eveniment.
Oficial, Whitesnake şi Def Leppard au declarat pe 8 seara de hard rock!
Recunosc, cu ruşine sau nu, că nu am ascultat aceste două trupe dar hiturile lor îmi sunt cunoscute prin binecunoscutele mijloace media. Cu nume de animale exotice, cele două trupe au oferit un show autentic, fără a da impresia că se străduie ci firesc, reuşind să mă facă să înţeleg ce a însemnat pentru muzica rock perioada anilor ‘70, profund marcată de spiritul hard.
Intrarea în parcarea B de la Romexpo s-a făcut după cum au promis organizatorii, la ora 17, pe patru porţi şi într-o linişte nefirească pentru români, aproape occidentală. În incintă îşi făceau apariţia primii fani ai muzicii hard rock, cu binecunoscutele freze tip coamă, pantaloni de piele pe corp şi cămăşi descheiate, chinuindu-se cu căldura nemiloasă şi formând cozi la cele patru standuri de suc şi bere. Impropriu spus bere, pentru că numai eu ştiu că am venit de trei ori în trei ore să întreb dacă a ajuns în butoaie şi mi s-a tot spus că mai durează. Asta m-a enervat la culme pentru că ce înseamnă un concert rock cu coca-cola şi apă plată? Să fim serioşi..
Orice show de genul ăsta care adună trupe ce au vândut în întreaga lume 10 milioane de exemplare din trei sau patru albume se anunţă incendiar, dar în cazul de faţă a fost mai ales datorită căldurii dogoritoare care ne-a topit de-a dreptul…Evenimentul a fost deschis de Iris la ora 19.00 şi, deşi am recunoscut în repetate rânduri că nu îi diger foarte bine, faptul că lumea îi iubeşte a fost mai mult decât evident. Ce trupă în deschiderea a două trupe importante a mai iscat ropote de aplauze? La ” Floare de iris” s-a declanşat mult aşteptata ploaie de vară care a răcorit audienţa, au urmat ” Îngeri goi”, ” Strada ta ” şi ” Iris Maxima”.
Def Leppard, trupă obişnuită să adune la concert în jur de 10.000-20.000 de oameni, a reuşit să privească de-a lungul celor 8.500 de fani înfocaţi şi să deschidă showul cu multă energie pe piesa “Rocket” de pe mult-premiatul “Hysteria”.
Publicul era însă uşor chinuit, în principal datorită căldurii pe care o îndurase aşa că s-a trezit treptat, puţin câte puţin, la sfârşitul piesei ” Animal” când Joe Elliot a stabilit primul contact cu publicul spunând: ” How are you feeling? We are glad that we finally met”. Totodată a anunţat 15 minute de folk, eu şi ceilalţi din jur am înţeles că ar fi spus folk românesc şi ne gândeam deja să auzim vreun ” Negru Vodă” . A fost însă altceva, s-a cântat un cover de la piesa ” Wherever you go” , moment în care ghitariştii Phill Collen şi Vivian Campbell au înlocuit electricele cu acusticele.
De aici încolo hiturile “leopardului surd” s-au succedat pe bandă, începând cu ” Make love like a man”, ” Rock on” şi culminând cu ” Pour some sugar on me”, piesă la care cei doi ghitarişti, aflaţi de la începutul concertului în bustul gol, cântau alături de solist: ” I am hot, sticky sweet, from my head to my feet yeah”, îmbolnăvind cu mişcările lor lascive toate femeile din audienţă.
De la ghitariştii Phil Collen şi Vivian Campbell care au jonglat cu notele când tehnic când muzical, la carismaticul bassist Rick Savage care ne-a delectat cu un solo de 15 minute şi toboşarul Rick Allen, care a susţinut întreaga structură muzicală mai bine decât o pot face mulţi tobari cu ambele mâini, am asistat la o demonstraţie curată de hard rock britanic.
Trupa a fost chemată la bis şi a fost onorat cu piesa ” Let’s get rocked”, un final perfect care a culminat cu mesajul ” Until next time, and there will be a next time, don’t forget us as we won’t forget you”.
În pauză bodyguarzii au oferit apă celor din primele rânduri care se aflau în pragul leşinului, datorită căldurii şi setei, fiindu-le imposibil să iesă din masa compactă ca să-şi revină.
Pregătirile Whitesnake au durat ceva vreme, la 22.20 debutând pe scenă strălucitori cu Coverdale în frunte, l a vederea căruia mulţimea a iscat isterie. David este un icon în lumea rockului, cunoscut şi apreciat pentru perioada de trei ani în care a făcut parte din Deep Purple, pentru calităţile sale vocale precum şi pentru proiectul cel mai important din cariera sa, ” Whitesnake”.
Whitesnake, cunoscuţi pentru dragostea lor neondiţionată pentru muzică şi pentru cei care îi ascultă, au interpretat, cu mici excepţii, piese care conţin cuvântul “love” în ele: ” Fool for zour lovin’”, ” Love ainţt no stranger”, ” Lay down your love” şi ” Is this love”. Mare impact la public a avut balada ” Ain’t no love in the heart of the city”, piesă care a determinat mulţimea să interpreteze refrenul.
La un moment dat Coverdale a declarat că acest turneu sărbătoreşte 30 de ani de hard rock şi, din senin, fără să se aştepte, mulţimea a început să cânte ” Happy Birthday to you”. Acesta a spus emoţionat că le mulţumeşte din suflet.
Ghitariştii prezentaţi într-un mod inedit pe la jumătatea concertul de David, unul drept ” Lord of the strings” şi celălalt drept ” A man too sexy for his underwears”, au reuşit să recreeze într-o singură voce de ghitară ritmuri ce trimiteau către solo-urile unui fost mebru al formaţiei, celebrul Steve Vai.
Solistul a încântat mulţimea care aştepta un cântec doar, din perioada de glorie Deep Purple, interpretând piesa ” Soldier of fortune” în variantă acustică şi cu mult feeling. Cârcotaţii spus că vocea nu îl mai duce, dar la acest capitol Coverdale s-a descurcat destul de bine, interpretând cu acurateţe piesele care au consacrat trupa Whitesnake.
Concertul din cadrul turneului “The Good and The Bad” s-a sfârşit la 00.30, după cinci ore de muzică hard rock, voie bună, energie şi optimism. Publicul a fost variat şi numeros, de la tineri la persoane în vârstă, de la bucureşteni la ardeleni, de la rockări împătimiţi la rockări potoliţi, fiecare eliberând rândurile cu zâmbetul pe buze, semn că acest spectacol a fost tot ceea ce doreau să vadă.
Queensryche: Operation Romania!:D
Queensryche a concertat pe 30 iunie, pentru prima dată în România, la Arenele Romane, în faţa a 3500 de oameni. Concertul a marcat turneul de promovare a celor două albume conceptuale, ” Operation: Mincrime Parts I & II” într-un mod cu totul şi cu totul inedit.
Deşi organizatorii au precizat că intrarea publicului se va face la 19.30, răbdarea celor prezenţi a fost pusă la încercare, prin sete şi căldură, pentru aproape o oră şi jumătate. Dintre aceştia, câţiva nerăbdători fluierau şi strigau lângă garduri: “Deschideţi porţile!”. Repetiţiile trupei s-au făcut aproape de ora 20.00.
Intrarea la Arene s-a făcut în regim de trupe de asalt, cu împinsături şi alergări pentru a prinde primele locuri în faţa scenei şi primele locuri la cele două standuri de bere. Odată ajunşi în faţa scenei a trebuit să aşteptăm echipa tehnică să escaladeze scena pentru a verifica reflectoarele… Şi uite aşa, de-abia la 22: 20 a început şi concertul..
Pe scenă trona un decor decandent specific culturii undergorund din America, cu ziduri mâzgălite de graffiti, cu o tribună, un ecran, o pantă şi un scaun de tortură. Opera rock ” Operation: Mindcrime Parts I & II” prezintă procesul psihologic prin care trece Nikki, o persoană care ajunge prin influenţa unui drog să facă ceea ce Doctor X îi comandă, inclusiv să o ucidă pe Mary, prostituata- călugăriţă de care este îndrăgostit.
Concertul a început cu luminile stinse şi cu proiecţia pe ecran a unor secvenţe din intro-ul ” I Remember now” , o bandă desenată în care Nikki este prezentat pe patul de spital, vorbind în stare de inconştienţă : ” I remember now, I remember how it started, I can’t remember yesterday, I just remember doing what they told me, told me, told me”. Mulţimea prezentă la concert a recunoscut acest monolog de la primul cuvânt şi, încântată de faptul că Queensryche va apărea pe scenă, a început să strige şi să fluiere, în toate părţile Arenelor iscându-se o mare rumoare.
După o introducere atât de emoţionantă, Queensryche au dat drumul sonorităţilor heavy-progressive cu piesa ” Revolution Calling”, deschizând regalul ce avea să urmeze, anume un ” rock-musical” plin de intrigi şi scene generatoare de tensiune. Deşi cunoşteam piesele, imaginile din mica piesă de teatru ne determinau să stăm cu sufletul la gură, urmărind parcă pentru prima dată firul epic al poveştii lui Nikki.
Restul pieselor au curs firesc, sincer nu am realizat când prima parte a showului s-a încheiat, atât instrumentiştii Michael Wilton şi Mike Stone- ghitară, Eddie Jackson-bass, Scott Rockenfield- tobe cât şi vocalul Geoff Tate interpretând piesele notă cu notă, cu o acurateţe şi fidelitate de invidiat, creând impresia că asistăm la o audiţie de CD. Publicul a fost foarte receptiv la piesele ” Operation: Mindcrime”, ” Spreading the disease”, ” I don’t believe in love” şi ” Eyes of a stranger”.
” Suite sister Mary” a fost poate una dintre cele mai emoţionante scene, anume aceea în care Nikki (interpretat de Geoff Tate) este determinat de Doctor X să o moare pe Mary ( interpretată vocal şi actoricesc de Pamela Moore). Refuzul lui Nikki, care tremură cu pistolul în mână, de a o ucide pe cea pe care o iubeşte, situaţia aproape de neînţeles în care se află Mary (între omul iubit care este pus să o omoare şi mesajul lui Doctor X care o determină să comită ea actul final) şi tristul deznodământ, sinuciderea lui Mary, au creat o atmosferă plină de suspans şi unde fine de tristeţe.
În momentul în care Nikki găseşte trupul neînsufleţit al lui Mary, încep lamentaţiile: ” Anybody home? Even in death you still look sad, Don’t leave me, don’t leave me here..” (Electric Requiem). Finalul primei părţi este marcat de arestul lui Nikki pentru o crimă pe care nu a comis-o.
Pe tot parcursul operei, Geoff Tate a agitat mesaje împotriva sistemului politic american, printre imaginile cu George Bush de pe ecran agitând pancarde cu inscripţii de genul ” Tell us the truth about the oil” şi ” Us out of Irak”.
După o pauză de aproape 10 minute, ” Operation: Mindcrime II” debutează cu scena eliberării lui Nikki din închisoare. O satiră la adresa poporului american, aflat într-o democraţie extrem de permisivă, este piesa “I’m American”, în al cărei videoclip Geoff Tate se plimbă cu motocicleta fericit că ” I’m free, I deserve everything I can get, I’m American, I’m American”.
Întregul regal de scenete şi demonstraţii muzicale s-a terminat la piesa a 6-a de pe Mindcrime, lipsind din playlist mult asteptata piesă “The hands”. S-a cântat totuşi balada cea mai iubită de fani, anume “Silent Lucidity” (Empire), dând întregului eveniment un sfârşit plăcut şi liniştit.
Chiar şi după ce luminile s-au aprins vestind încheierea concertului, fanii aşteptau bisul strigând revenirea trupei şi între timp căutând foarte atent pene de ghitară şi beţe de tobe. Unii fani au primit dolari, bani murdari aruncati de solistul trupei în mulţime, pe spatele cărora scria “Mindcrime Money”.
Deşi au 25 de ani de experienţă muzicală, Queensryche a demonstrat cu succes că timpul nu este un factor de îmbătrânire ci din contră, o unitate de măsură suspendată, evenimentul “Mindcrime” respectând în cele mai mici detalii tehnice şi artistice, showurile formaţiei din întreaga lume.
A fost genul de concert după care tânjeam de ceva timp încoace, anume unul matur, serios, emoţionant şi captivant, reuşind să ţină cu sufletul la gură publicul prezent la Arenele Romane.
