Rockul de acasă

Am stat şi m-am gândit puţin la ce aş putea scrie acum că au trecut şi Sărbătorile… după atâtea excese de sărbători chiar vroiam să găsesc ceva care să „curgă” uşor. Şi aşa m-am hotărât să scriu despre Rodrigo y Gabriela, un cuplu de chitarişti care pe mine m-a făcut să mă întreb de ce nu ascult mai multă muzică instrumental-acustică.

Cred că în primul rând trebuie să vă spun cine sunt Rodrigo y Gabriela. Rodrigo Sanchez şi Gabriela Quintero sunt doi mexicani care s-au întâlnit în vremea adolescenţei. Fratele lui Rodrigo era director la Casa de Cultura din Ciudad de Mexico, un loc prin care se perindau numeroase trupe locale. Printre ele se afla şi formaţia Castlow, la care cânta Rodrigo, dar şi Tierra Acida, componentă a căreia era Gabriela. Probabil că prima întâlnire dintre cei doi a fost cel puţin electrică (sic!), pentru că Rodrigo a sărit repede dintro barcă în alta. Avem, deci, doi fanatici ai metalelor grele şi foarte grele şi una bucată formaţie de trash metal din underground-ul mexican. Nu e combinaţie care să pună prea mulţi bani pe masă zic eu şi, din câte se pare ei au avut aceeaşi părere. Simultan cu munca în formaţie Rodrigo lucra la o televiziune locală unde compunea muzică pentru diversele programe TV. De cealaltă parte Gabriela se ocupa cu lecţii de chitară predată puştilor din cartier. Fie vorba între noi lecţiile astea de chitară conţineau şi foarte multă… Metallica (man, you gotta love this woman!).

În fine, după ce au petrecut câţiva ani îmbogăţindu-şi repertoriul stilistic cu flamenco, bossa nova şi alte drăcii d-astea, cei doi s-au hotărât să lase baltă Mexicul, cu tot cu Tierra Acida, şi au plecat spre Europa. Mai precis au ajuns la Dublin… tărâmul berii neagre, al whiskey-ului la borcan şi al Thin Lizzy (nu mai zic de spiriduşi, trifoi şi mai ştiu eu ce).

Deşi cei doi au mai colindat şi Danemarca şi Spania, tot Irlanda a fost cea care le-a rămas „cartier general”. Au lansat trei albume – Foc, Re-Foc şi Live in Manchester and Dublin. Acum ajungem însă la partea care mă interesa pe mine: ultimul lor album, Rodrigo y Gabriela, lansat în 2006. Mă rog, ar mai fi nişte amănunte de genul că au ajuns în topurile muzicale irlandeze, ca au apărut la BBC şi că au fost invitaţii lui Jay Leno la The Tonight Show. Să revenim la lucrul cu adevărat important – ultimul lor album. Genial, după umila mea părere.

Acest album, produs în colaborare cu John Leckie care a mai lucrat şi cu Radiohead sau Muse, e greu de descris pe scurt. După cum spun chiar ei, nu este muzică blues, nici flamenco. E o fuziune de genuri, pe ritmuri latine şi structuri rock. Nu e de mirare dacă iei în considerare că printre favoritele celor doi se află formaţii precum Black Sabbath, Pink Floyd, Led Zeppelin, Queen şi Metallica. Şi poate ar trebui să mai adaug că în concerte nu există improvizaţii. Ce asculţi pe album vei asculta şi în concert. De fapt albumul, cu excepţia unei singure piese care a beneficiat de un pic de overdubbing, a fost înregistrat dintr-o bucată. Ăsta poate să fie perfecţionism sau obsesie, depinde cum priveşti lucrurile.

Lucrul care frapează cel mai mult, şi care devine şi mai evident când îi vezi cum cântă, este stilul şi viteza cu care ataca corzile. Gabriela este responsabilă cu partea de acompaniament, cu ritmurile sale sacadate şi stilul percusiv a la flamenco. Rodrigo este responsabil cu solourile şi e incredibil cum poate să treacă de la ritmuri melancolice la unele îndrăcite în spaţiul a doar cateva acorduri. Combinaţia acestor stiluri distincte de a cânta la chitară se combină însă incredibil de bine. Uneori ai impresia că nu asculţi doar doi chitarişti, ci o întreagă mini-orchestră de salon.

Albumul conţine 9 piese, 7 compoziţii proprii şi două coveruri. Dar ce coveruri! Avem de-a face cu o reinterpretare a deja clasicei Stairway to Heaven a celor de la Led Zeppelin, care de fapt şi de drept este un adevărat studiu de chitară clasică. Celălalt cover este o interpretare acustică a Orion de la Metallica; eu unul nu credeam că poţi să cânţi o asemenea melodie pe chitară acustică şi totuşi să o faci să sune aproape la fel ca pe chitară electrică (ca să nu mai zic de parte de percuţie realizată de Gabriela).

Dintre celelalte melodii de pe album e greu să spui care sunt mai bune decât celelalte. Mie personal mi-a sărit în ochi Tamacun, care mi se pare că demonstrează cel mai bine calităţile instrumentale ale celor doi. Şi ar mai fi ceva de precizat: aceste creaţii proprii înglobează şi bucăţi din melodii ale Led Zeppelin, Jimi Hendrix şi Metallica. Unul dintre cele mai evidente exemple este Ixtapa, care, undeva pe la 1:20, conţine introul de la Fade to Black. Pe celelalte vă las pe voi să le descoperiţi şi eventual să îmi atrageţi şi mie atenţia asupra lor că sunt sigur că mi-au scăpat destule. Şi ca să mai adaug încă un amănunt, tot pe Ixtapa poate veţi remarca faptul că mai apare un instrument – o vioară mânuită de un saltimbanc gypsy pe nume Ruby Lakatos.

Una peste alta dacă vreodată simţiţi nevoia să vă clătiţi urechile cu muzică de bună calitate care să nu vă zdruncine prea tare timpanele, eu vă recomand cu cea mai mare căldură acest album care se întoarce la originile muzicii rock şi care demonstrează că mai zgomotos nu înseamna şi mai bun, aşa cum încearcă să ne convingă mulţi în ziua de azi.

Rodrigo y Gabriela:

1. “Tamacun” (3:25)
2. “Diablo Rojo” (4:56)
3. “Vikingman” (4:03)
4. “Satori” (5:04)
5. “Ixtapa” (5:13)
6. “Stairway to Heaven” (4:44)
7. “Orion” (7:44)
8. “Juan Loco” (3:27)
9. “PPA (Pinche Personal Assistant)” (4:14)

P.S. Dacă se întreabă cineva ce înseamnă „pinche” – e un cuvânt mexican care o utilizare asemănătoare cu „fucking” în engleză. Asta ca să nu ziceţi că n-aţi învăţat nimic despre Mexic într-un articol despre doi chitarişti mexicani stabiliţi în Irlanda.