Rockul de acasă

Albumul ăsta e foarte şmecher gîndit, pentru că pe toată durata sa m-a împiedicat să emit judecăţi. Cînd zic, gata, îl cataloghez drept un material Coldplay puţin mai dur, cînd zic că îl cataloghez un album Soundgarden niţel mai slăbuţ, cînd zic, gata, ştiu, pot opri ascultarea, dar nu o pot opri…Pentru că piesele, în ordinea lor în playlist, sunt puse strategic, cînd una britpop/alternative/indie, cînd una grunge. De la piesa 6, „Reverly”, „Only by the night” se afundă în derizoriu, deja îl poţi cataloga un pop-rock sărac în idei de compoziţie, sentimental şi dulce ca o prăjitură de casă.

Din păcate pentru speranţele pe care mi le-am făcut pornind de la singura piesă valoroasă de pe acest album, „Sex on Fire”, restul materialului nu spune mai nimic. Nu afirm că este previzibil, dar nu este serios. Şi în joaca asta mă desprind foarte uşor, chiar pînă la punctul de a nu mai fi nevoie să-l reascult. Ceea ce e foarte grav pentru orice trupă care se respectă. Probabil că ar fi trebuit să încep cu albumul lor de debut, din 2003, „Youth And Young Manhood”, moment în care pletele rebele nu fuseseră înlocuite, din foame de bani, de frizurile emo-iste şi efeminate de acum.

Ceea ce e cert, şi ceea ce a venit odată cu ascultarea atentă a vocii lui Caleb Followill, este că pot numi Kings of Leon, speranţele unui nou început Soundgarden. Şi dacă Chris Cornell încearcă acum sonorităţi mai puţin rock (pe care nu le condamn), s-a mai născut o voce care să-l suplinească. Nu pot afirma dacă vor ajunge la aceeaşi valoare, poate doar dacă se vor trezi din beţia ritmurilor uşurele. Dau totuşi nota 7 pentru că nu au ajuns încă să se consume muzical, albumul ăsta drăguţ mai are sclipiri de geniu, care ţin, din păcate, doar 2-3 secunde de piesă.

Nota: 7 (fără încurajări, 6.5)

Puncte forte: vocea lui Caleb Followill, „Sex on Fire”

Puncte slabe: conceptul, ideile şi ritmurile albumului