“Chinese Democracy” sau cum devine Republica Populară, Republică Democrată
Acest album care riscă să devină number one în topul rock chinez (lol), a fost aşteptat mai mult decât orice album rock din ultimul secol, mai ales datorită plecărilor masive de componenţi. Când fanii deja se resemnau că el nu va mai ieşi, iată că Axl a anunţat data de 23 noiembrie. Riscă poate să devină, chiar şi pentru titlul ales, un simbol de referinţă pentru tinerii chinezi sătui de tirania comunistă.
Cu o siglă nouă (şi foarte sugestivă), cu o copertă aparent cuminte şi cu un Axl care a trecut prin multe (mai ales dezintoxicare), nu m-aş fi aşteptat la o asemenea surpriză din partea simbolului de referinţă rock al anilor ’90, care ne obişnuise cu domolul, sentimentalul, melancolicul depresiv şi sensibilul. „Chinese Democracy” este clar hard-rock dar în acelaşi timp foarte alternativ, înfipt în tendinţele actuale, încât nici nu ne mai putem gândi că vreun „ November Rain” ar mai găsi aici teren fertil. Asemeni unei alte mari trupe care şi-a lansat material acest an, AC/DC, şi care nu a reuşit să se adapteze vremurilor actuale, repetând clişeele compoziţionale care i-a făcut celebri, mă aşteptam la o tendinţă similară şi pentru Guns.
Rose declara într-un interviu din 2006 că „este un material complex, ceva complet diferit. Unele aranjamente instrumentale sună a Queen. Unii oameni vor spune că nu sună a Axl Rose dar sună a Guns. Sunt convins că veţi aprecia câteva piese de pe acest album”. Într-adevăr, noul material adoptă sonorităţi exotice de genul efectelor de calculator care amintesc de Prodigy, de genul liniilor melodice clasice şi chiar latino, de genul nu metal şi de genul epicului progresiv Dream Theater/Queensryche. Fapt care se simte şi în vocea lui Axl, vădit matură şi exersată, care cunoaşte deschideri tonale pe care nu mi le-aş fi imaginat, în special pe piesele „Shacklers Revenge” „Street of dreams” şi „Better”, iar ghitările foarte energice se îmbină cu melodicitatea de orgă mereu prezentă, evident sau mai puţin evident, în ritmul pieselor.
„Chinese Democracy” este tonic, efervescent, surprinzător şi interesant, trădând prin compoziţia solidă anii de muncă care stau în spatele realizării sale. Axl este responsabil pentru textul pieselor şi pentru compoziţie, dar mai ales colaborările cu artişti precum: Buckethead pe “Shackler’s Revenge”, Robert Finck pe „Better”, Paul Tobias pe „There was a time” şi „Prostitute”, precum şi bunul său prieten Sebastian Bach pe „Sorry”. „Catcher in the rye”, deşi sună a riff Queen, deşi a fost realizată în colaborare cu Brian May, numele acestuia nu apare pe lista instrumentiştilor colaboratori. Piesa în sine trezeşte amintiri nostalgice despre era Guns, în decorul inteligent sugerat de Axl, acela al grâului blond şi nesfârşit din romanul lui Salinger.
Înainte de a vă obişnui cu noul material Guns vă anunţ că prin 2012 Axl are de gând să lanseze un nou album (fără titlu încă), „Chinese Democracy” fiind primul experiment din trilogia unor noi şi surprinzătoare creaţii muzicale.
În căutarea unor locuri identitare rock prin ţară
Nu ştiu dacă este corect să spun că identitatea se poate măsura printr-un spaţiu fizic. Sentimentul identitar trebuie să existe ca esenţă, ca fapt imaterial ce poate fi recunoscut şi reprezentat unoeri prin obiecte şi uneori prin spaţii, fie ele închise sau deschise. Aflându-ne în postura de descoperitori ai unei istorii muzicale, ai unei Revoluţii de sunete pe care ai noştri au trăit-o din plin şi noi doar din burţi gravide sau din amintiri surde şi senzaţii, putem cunoaşte ceea ce a fost mai rar din sunete şi mai sigur din spaţii.
Reprezint generaţia post-decembristă. Am scăpat de povara şoimilor patriei şi am privit discursurile ceauşişte din casa, în funduleţ, până pe la 4 ani. Eram, în cazul în care represiunea ar fi continuat, modelul perfect al îndoctrinaţilor, al celor care, în lipsa libertăţii şi a cugetului liber şi doar prin ingerarea discursurilor febrile, o maşinărie care ar fi ascultat de regim. Din fericire, nu a fost cazul.
Muzica a însoţit acele vremuri şi vorbim chiar de o muzică de calitate. Se cânta pentru dobândirea libertăţii, se cânta în prezenţă şi absenţă ( “Plouă prezent, plouă şi-n lipsă/ Ca-ntr-o finală Apocalipsă- Valeriu Sterian). Lumea se aduna cu miile la întâlnirile Cenaclului Flacăra, în timpul în care cei mai mari poeţi şi cei mai mari cântăreţi compuneau. Atunci s-a născut folkul, ca o reacţie firească de desfacere a lanţurilor şi a dobândit un profund caracter protestatar. Să asculţi muzica rock în acele vremuri era cea mai plăcută şi vinovată stare de a fi. Cu atât mai plăcută cu cât îţi era interzis. Cu atât mai plăcut cu cât fiecare text conţinea câte-o metaforă care condamna tot ceea ce oamenii erau nevoiţi să îndure.
Studenţimea de atunci avea în Bucureşti Casa de Cultură Preoteasa şi la mare staţiunea Costineşti unde libertatea se traducea prin concertele de rock şi folk precum cele ale trupelor Roşu şi Negru, Compact, Semnal M, Mondial, Poesis şi Ecoul. Trăirile oamenilor erau mai simple tocmai pentru că fericirea era un sentiment simplu, atât de greu de atins dar atât de profund. Pe buzele tuturor se lipeau versurile lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, era un mediu cultural care se învăţa prin cântece. Multe trupe şi solişti decideau să adopte versurile poeţilor vremii pentru a compune piesele ce urmau, astfel că fiecare sunet era însoţit de o consistenţă aparte şi de un mesaj.
“Este generaţia mea, eu am cântat poeziile lor, noi am avut acelaşi ritm interior de percepere a stărilor. Cei care vor să devină trubadurii poeziei moderne trebuie să-şi găsească poeţii vremii lor”- Tudor Gheorghe, octombrie 2008. Mă întreba tot atunci Tudor Gheorghe nume de poeţi din aceste vremuri. Şi chiar nu am ştiut să-i dau pentru că nu mai sunt..
Am un sentiment urât de sfârşit de cultură, sentimentul că ea se stinge încet, speriată de indiferenţa oamenilor. Dar cel mai urât este sentimentul transformării locurilor încărcate de istorie muzicală. Generaţiile după 1990 nu vor mai cunoaşte locurile în care muzica adevărată s-a născut pentru că ele sunt pe cale de dispariţie. Bunăoară Club A, din 1967 şi până în acest an a existat ca o conştiinţă a creatorilor din perioada interzisă, urmând ca în acest moment patronii avizi de febra profitului să distrugă însemnătatea sa, eliminând seara de rock, concertele şi evenimentele culturale. Casa de Cultură a Studenţilor (Preoteasa) se deschide o dată la două săptâmâni pentru un concert pierdut, în rest în ea se desfăşoară nunţi, botezuri şi alte evenimente profitabile. Costineşti a devenit o plajă mult prea încărcată de vulgar, prostie şi tristeţe, câte un concert de folk nereuşind să păstreze renumele acestui loc în care odată ideile bune aveau ecou iar Vama Veche, cândva urmaşa sa, se va deforma cât de curând pentru a deveni o mică Ibitza.
Nu mai există locurile identitare, treptat se vor transforma în copii ai globalizării în care orice gen lipsit de originalitate şi spirit, îşi va găsi noi adepţi. În urechile noastre sună deja rockul derizoriu, negijent compus de trupe noi care nu mai au pentru ce cânta. Cărora le-a dispărut raţiunea de-a fi. Iar nouă nu ne mai rămân decât discurile, poveştile şi ştersele amintiri care ne-au fascinat în momentul când ne-am hotărât să încercăm şi rockul românesc…
