“Forever 27″- In memoriam Jimmy Hendrix, Jim Morrison, Janis Joplin, Brian Jones şi Kurt Cobain
Expoziţia fotografică este organizată la Londra la galeriile Proud Camden, între 21 august şi 12 octombrie, sub titlul “Forever 27″, şi reuneşte poze ale unor legende precum Jimi Hendrix, Jim Morrison, Brian Jones, Janis Joplin şi Kurt Cobain, care au murit toţi la vârsta de 27 de ani.
Expoziţia fotografică “Forever 27″ organizată la Londra, reuneşte poze ale unor mari muzicieni precum Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Brian Jones şi Kurt Cobain care, sub circumstanţe necunoscute sau cel puţin incerte, au murit toţi din cauza exceselor sau atacurilor depresive la vârsta de 27 de ani, precizează The Guardian.
Expoziţia ilustrează scurta viaţă a celor mai importante cinci legende rock, prezentând imagini inedite din timpul concertelor live şi din spatele scenei.
Printre artiştii fotografi care au imortalizat în imagini aceşti artişti se numără Phil Townsend, Steve Double, Elliott Landy (fotograf oficial al festivalului Woodstock), Jill Gibson şi Joel Brodsky.
“Forever 27″ este o incursiune în traseul complicat şi plin de vicii al celor cinci muzicieni, atât pentru oamenii care au iubit muzica lor cât şi pentru cei care doresc să-i cunoască mai bine.
Brian Jones, membrul fondator al trupei The Rolling Stones a suferit un atac de astm în 1971 când înota într-o piscină, iar celebrul chitarist Jimmi Hendrix a luat o supradoză de droguri şi pastile de somn în 1970, la câteva luni înainte ca Janis Joplin să moară tot din supradoză de heroină. Jim Morrison, imaginea trupei The Doors, a murit în circumstanţe necunoscute în 1971, iar Kurt Cobain, solistul trupei Nirvana, s-a sinucis în 1994.
Death Magnetic – tracklist
în caz că nu prea intraţi pe www.metallica.com chiar în ziua concertului de la Bucureşti s-a anunţat lista de piese de pe noul album:
- That Was Just Your Life
- The End Of The Line
- Broken, Beat & Scarred
- The Day That Never Comes
- All Nightmare Long
- Cyanide
- The Unforgiven III
- The Judas Kiss
- Suicide & Redemption
- My Apocalypse
Aşa cum se ştia deja, e vorba de 10 piese. În rest nu prea e mare lucru de comentat, pentru că aşa cum nu judeci o carte după copertă, nu judeci nici o piesă după titlu; totuşi nu pot să nu remarc un lucru: The Unforgiven III??? În ritmul ăsta piesa asta o să ajungă să aibă mai multe sequel-uri decât filmele din seria Rocky 
)
Ploaie şi extaz: Metallica la Bucureşti
Metallica – 2008 Summer Tour, 23 iulie, Stadionul Cotroceni, Bucureşti
Au trebuit să treacă 9 ani pentru ca Metallica să revină la noi în ţară, aşa că nu e de mirare interesul pe care acest concert l-a trezit în România; era de aşteptat ca la un concert la care bilete s-au vândut în vreo 2 săptămâni atmosfera să fie incandescentă. Nimic nu putea opri acest lucru, nici măcar vremea care parcă s-a opus din răsputeri fanilor Metallica veniţi din toată ţara şi nu numai.
Nu pot să nu spun câteva vorbe şi despre organizare. Pe scurt, părerea mea este că a cam lăsat de dorit. În ciuda faptului că ora oficială la care trebuia să se permită accesul în stadion era 16:00 şi că unii împătimiţi, printre care şi eu, aşteptau deja de câteva ore să intre în stadion pentru a prinde un loc cât mai bun în faţa scenei, organizatorii nu au permis accesul decât cu vreo 20 de minute întârziere. După ce am fost lăsaţi să intrăm a trebuit să străbat de vreo 3 ori lungimea stadionului pentru că cei de la firma de pază nu prea ştiau pe unde se intră spre gazon A. Şi încă un amănunt, care poate pe mulţi nu-i interesează, dar care pe mine m-a deranjat: de ce tipii de la intrarea spre gazon A au simţit nevoia să rupă biletele? Oricum biletele aveau şi cotor şi ni s-au dat şi nişte brăţări rămase de pe la Best Fest aşa că nu prea văd rostul pentru care le-au rupt… dar asta deja contează mai puţin, la fel cum a contat şi mai puţin faptul că am stat în ploaie câteva ore.
Ar fi cazul să vorbesc un pic şi despre trupa din deschidere: texanii de la The Sword. Recunosc că nu ştiam aproape nimic despre ei în afară de faptul că sunt americani şi că sunt o trupă de metal. Deşi nu au cântat decât câteva piese, pot să spun că au fost peste aşteptările mele (care ce-i drept nu erau foarte mari). Instrumental au sunat destul de bine, deşi vocea solistului vocal nu prea m-a impresionat. Oricum cea mai puternică reacţie de la public au obţinut-o atunci când solistul vocal a anunţat că nu vor mai cânta decât o piesă, iar apoi vor urma cei de la Metallica. Nu o spun în nume de rău, ci doar ca o observaţie privitoare la reacţiile publicului.
…iar apoi, când pe cer nu se mai vedea decât o mică geană de lumină a început nebunia cu The Ecstasy of Gold. Până să ajungă la Creeping Death eu eram deja uşor ameţit… de extaz probabil. Die! Die! Die! a răsunat întreg stadionul atunci când s-a ajuns la refren. A urmat un scurt solo de bas semn că urma să înceapa For Whom The Bell Tolls. Take a look to the sky just before you die, it’s the last time you will! (scuze, dar nu puteam să nu amintesc aceste versuri care se numără printre preferatele mele). A urmat apoi tun după tun, cei de la Metallica trecând în revistă fiecare dintre cele 4 albume din anii ’80 prin câte o piesă: Ride The Lightning, Harvester of Sorrow, Sanitarium şi The Four Horsemen. Trash metal în toată puterea cuvântului. Lucrul care pe mine m-a impresionat a fost faptul că de peste tot din jurul meu răsunau versurile acestor piese din mii de piepturi, ca un fel de Crez închinat metalului. Şi James a remarcat acest lucru: Văd că ştiţi să cântaţi, a spus el între două piese.
După şase piese ce au zguduit stadionul, băieţii au avut un scurt moment de respiro atunci când de la difuzoare s-au auzit, înregistrate, primele acorduri ale piesei …And Justice For All; cei patru s-au întors rapid pe scenă pentru a continua de acolo de unde îi lăsase înregistrarea şi stadionul a erupt din nou. Cu acceleraţia la maxim s-a cântat şi No Remorse, pentru a se linişti atmosfera apoi cu Fade To Black, una dintre baladele pe care sunt convins că majoritatea celor prezenţi o aşteptau cu mare nerăbdare. Deşi versurile de final ale piesei spuneau … now I will just say goodbye, cei de la Metallica mai aveau multe de spus până să se despartă de publicul bucureştean.
Dintr-o dată publicul a început să strige Master! Master! şi, după câteva zâmbete, James et Co. s-au conformat. Era şi una dintre piesele pe care le aşteptam cu nerăbdare şi care nu avea cum să lipsească din playlist, la care refrenul încinge publicul la maxim. Apoi James ne-a atenţionat că urmează o piesă la care de obicei se lasă cu head-banging şi pogo: Whiplash. Cu nişte versuri precum Adrenaline starts to flow, You’re thrashing all around, Acting like a maniac, Whiplash! nici nu e de mirare.
Abia dupa 11 piese cei de la Metallica s-au hotărât că e cazul să mai servească şi altceva în afară de trash metal. Nu că m-aş plânge, pentru că a fost un tur de forţă fantastic. A urmat Nothing Else Matters, o piesă pe care nu trebuie să fi fan Metallica pentru a o cunoaşte. Sunt convins că prin tribune or fi fost şi oameni care au venit special pentru piesa asta, deşi sper să fi apreciat şi recitalul frenetic ce a precedat-o. Oricum Nothing Else Matters a fost, pentru mine, cel mai relaxant şi mai liniştit moment al concertului, doar că n-a durat prea mult şi atmosfera s-a încins din nou cu Sad But True.
Show-ul a continuat cu un moment pirotehnic, însoţit de intro-ul de la One, cu tot cu secvenţele de dialog preluat din filmul Johnny Got His Gun. Spectaculos şi emoţionant în acelaşi timp. O tipă de lângă mine era aproape în lacrimi şi nu pot să zic că nu o înţeleg. A venit apoi şi Enter Sandman şi după această nouă serie de piese incediare concertul părea să se fi încheiat. Publicul a început să strige Metallica, Metallica! şi We want more! Noroc că rareori dacă Enter Sandman se află spre final această piesă nu e urmată şi de un bis. Că celor de la Metallica le place să lase publicul în fierbere înainte de bis nu ar trebui să surprindă.
Aşa cum şi mă aşteptam bis-ul a venit, cu o serie de două coveruri arhicunoscute: Last Caress şi So What. Dacă ar fi să vorbesc strict din punctul de vedere al sentimentului de voie-bună, acesta a fost şi cel ma distractiv moment, aceste două piese fiind, dincolo de aparenţe, extrem de haioase. Concertul nu putea să nu se termine cu Seek & Destroy, care a fost fără doar şi poate cireaşa de pe un tort care a durat vreo 2 ore ca să fie consumat.
Nu pot să nu amintesc de câteva momente amuzante ce l-au avut ca protagonist pe Hetfield. Printre acestea s-a număr cel când a întrebat publicul dacă ştie să vorbească engleza, pentru că el mai are probleme cu ea sau atunci când s-a întors cu spatele la public şi pe panoul video din spatele scenei puteam să vedem ce face cu mâinile: ne-a arătat mai întâi „the devil horns”, iar apoi semnul internaţional pentru „Fuck You!”… mulţumim James, ştim că ne iubeşti, hehe… un moment simplu, dar de efect.
A fost un concert la care cei ce au văzut Metallica pentru prima dată pe viu au fost primiţi, după cum a spus şi James, în marea familie Metallica. Acelaşi James a recunoscut că 9 ani e un tip cam îndelungat între două concerte, iar Lars ne-a promis că vor mai reveni pe la noi cu ocazia turneunului de promovare a noului album – Death Magnetic. Sper să nu fie doar o promisiune aruncată în vânt; eu cred că publicul a demonstrat că merită să vadă Metallica mai des. Kirk Hammett a arătat din nou, dacă mai era nevoie, că ştie meserie. A avut şi trei (dacă nu mă înşel) scurte solouri de chitară între piese, pe parcursul concertului; prea puţin aş îndrăzni să zic, la ce ştie omul ăsta să facă cu o chitară. „The new guy”, care nu mai e chiar aşa de nou, Robert Trujillo a arătat şi el că s-a adaptat perfect formaţiei. Poate pentru unii pare că se prosteşte cam mult pe scenă, dar mie mi-a plăcut şi chiar am avut impresia că dintre toţi cei de pe scenă, el s-a apropiat cel mai mult de public.
Una peste alta trebuie să remarc că a fost un concert care a sărit complet peste Load, Reload. Pe mine nu m-a deranjat deloc acest lucru, deşi poate că unii dintre cei care au descoperit Metallica la mijlocul anilor ’90 ar fi dorit să asculte câteve piese şi de pe aceste albume. Că nu a fost nimic de pe St. Anger chiar nu a fost nicio surpirză, acest album fiind sărit cam din orice concert de vreo 3 ani încoace. Practic Metallica a părut că vrea să facă abstracţie de tot ce s-a întâmplat dupa 1991. Până şi cele două coveruri care se regăsesc pe Garage Inc. din 1998 au fost înregistrate prima dată în 1987 (Last Caress) şi 1991 (So What). Probabil că acest lucru trebuie să prevestească direcţia în care se îndreaptă noul album ce stă să vină în mai puţin de 2 luni.
Oricum publicul a fost la înălţime, spectacolul a fost complet şi dincolo de industria ce stă în spatele lor, cei de la Metallica ne-au reamintit că înainte de toate sunt o formaţie.
P.S: Cred că multă vreme de acum încolo mă voi trezi fredonând:
Scanning the scene in Bucharest tonight,
We’re looking for you to start up a fight…
* Foto făcute de Bogdan Olteanu pentru E-Magic
Metallica – Creeping Death
Revin cu piesa săptămânii
Dar de ce Creeping Death? Simplu: pentru că cel mai probabil aceasta va fi prima piesă Metallica ce se va auzi pe stadionul Cotroceni peste o săptămână. Rock on!
Ultima strigare: Bilete Metallica şi Iron Maiden!
Deşi concertul Metallica din 23 iulie fusese declarat sold-out de către organizatori, fanii resemnaţi că vor pierde concertul anului au un motiv de bucurie: se suplimentează biletele!
Au mai făcut ei cum au mai făcut, au mai împins scena, au eliberat locurile din stânga şi dreapta şi acum avem încă 1000 de bilete în zonele: gazon A-180 de lei, gazon B- 100 de lei, tribuna 1- Sector F-250 de lei, Tribuna 2- Sector B- 180 de lei. Biletele se pun în vânzare de joi, 17 iulie, ora 00.00 pe site-ul www.myticket.ro
Pnetru Iron Maiden care vor susţine concert pe 4 august se mai găsesc de vânzare bilete în zona gazon B şi tribune. Suplimentarea cu 1500 de bilete se va face pentru gazon A, la preţul de 130 de lei, începând cu ora 00.00, în ziua de sâmbătă, 19 iulie, pe acelaşi site.
De asemenea, datorită căldurilor foarte mari din ultima vreme, s-a decis restricţionarea accesului copiilor sub 10 ani pe stadion în zonele gazon A şi B.
Judas Priest au demonstrat că sunt Zeii Metalului
B’estfest Aftershock a reuşit să aducă pentru prima dată în România vineri, 11 iulie, cea mai cunoscută şi importantă trupă de heavy metal din lume, anume britanicii de la Judas Priest.
La ora 15.30 s-a dat drumul publicului în incinta parcării, marea majoritate a celor prezenţi adăpostindu-se sub cortul special amenajat la una din cele 20 de mese de lemn, savurând o bere şi gustând mici. Cei aproximativ 1000 de oameni formau o lume pestriţă, de la voluntarii b’estfest “fericiţi să ajute”, la membrii unor trupe rock autohtone şi prezentatori tv, la femei îmbrăcate în fuste mini şi pe tocuri înalte şi eternul rocker heavy metalist cu nume de trupe pe tricoul, cu blugi şi părul prins în coadă. Atmosfera generală era aceea a unui festival rock de vară, asemănător Woodstock-ului, însă la o scară mult mai mică.
Prima trupă care a înfruntat pe scenă lumina insuportabilă a soarelui, la 16.00 a fost Wisdom. Cu o sonorizare defectuoasă şi cu o stăpânire slabă a instrumentelor şi vocii, a fost greu pentru fanii din faţă să înţeleagă ce li se cântă. Cei de la mese se uitau încruntaţi spre scenă, enervaţi de greşelile vocale şi perturbaţiile sonore care deranjau timpanul. Cei cinci membri au fost susţinuţi de zece fani veniţi tocmai din Ungaria, ţara natală, care agitau steagul şi fredonau versurile. Trupa s-a format în 2001 şi cântă power metal, printre principalele sale dorinţe fiind acelea de a împărtăşi înţelepciune şi de a face spectacole live memorabile.
La 17.00, asemeni unui maraton bine organizat, au urcat pe scenă românii de la Thunderstorm. Aici sunetul a fost mult mai bun iar publicul mult mai implicat. Vocea lui Vlad Necula a fost puternică şi aproape neschimbată, pretându-se perfect genului heavy-power metal pe care trupa îl abordează, gen care presupune variaţii constante pe note înalte. Au cântat în jur de opt piese atât de pe albumele din limba engleză cât şi de pe cele în limba română. Trupa Thunderstorm s-a format în 1998 şi a scos patru albume de studio, încununate de apariţii live la festivaluri din Bucureşti, emisiuni radio şi de televiziune.
La 18.15 scena se aranja pentru a găzdui, în ordine crescătoare, prima trupă cunoscută de publicul larg, anume Ross the Boss. Peste 20 de minute au apărut în forţă pe scenă, delectând publicul, după o strategie bine gândită, pentru încălzire cu piese de pe noul album ” New Metal Leader” şi apoi cu hituri din binecunoscuta trupă de heavy, Manowar. Atât solistul cât şi ghitaristul, roşii în obraji de atâta alergătură pe scenă, au trezit pur şi simplu publicul la viaţă, acesta ridicând pumnii spre scenă şi fredonând piese cunoscute. Asemănător marilor concerte rock, solistul a fugit către final de pe scenă ,pentru a se urca pe gard peste fani, spre deliciul acestora care voiau să dea mâna cu el. Bodyguarzii au fost luaţi prin suprindere şi încercau să-l ţină să nu se arunce în public. Ross the Boss au fost chemaţi la bis şi au promis că se vor întoarce pentru un public atât de minunat.
Ross Friedman, cunoscut şi sub numele de Ross the Boss, este un ghitarist renumit atât ca instrumentist cât şi ca fondator al unor trupe precum “The Dictators” de muzică punk şi “Manowar”, de heavy metal. Artistul este un freelancer, scrie şi înregistrează constant muzică nouă şi se reuneşte cu vechi colegi de trupe pentru concerte speciale sau diferite proiecte.
În jurul orei 20.00, spectacolul se simţea mult mai apăsător, fanii intuind apropierea de ” zeii metalului” şi devenind nerăbdători, înghesuindu-se cât mai aproape de gard. La 15 minute Primar Fear, cu mult aplomb, a invadat scena. Carismaticul solist Ralf Scheepers, cu o statură impunătoare şi cu o privire care hipnotiza publicul, jongla cu microfonul şi transmitea publicului mesaje într-o română puţin stălcită precum ” Mulţumesc”, ” Este plăcut”, ” Ce faci?”. Deşi a treia trupă de power metal din această seară, germanii au un unghi diferit de abordare al genului, cu vocalize complexe şi compoziţii instrumentale solide. Cele mai gustate piese au fost de pe albumul ” Seven Seals” (2005), publicul cooperând într-o măsură mai mică decât au făcut-o pentru Ross the Boss. Spectacolul dat a fost unul bine închegat cu momente de solo-uri de ghitară bine susţinute de Magnus Karlsson şi Henny Wolter. Aproape de ultimele piese mulţimea nu mai rezona cu ceea ce trupa cânta, mulţi aşteptând încheierea actului pentru ultimul şi cel mai important eveniment a serii.
Trupa heavy/power metal Primal Fear s-a născut în Germania, în 1997, fiind formată în prezent din Ralf Scheepers (voce/ ex-Gamma Ray), Mat Sinner (bass şi voce), ) Randy Black (tobe), Magnus Karlsson şi Henny Wolter (ghitară). Subiectele science fiction sunt o temă recurentă în creaţiile Primal Fear. Un exemplu în acest sens este albumul “Black Sun”, apărut în 2002, care povesteşte despre o misiune de explorare a spaţiului cosmic.
În jurul orei zece scena se pregătea pentru a găzdui una dintre cele mai mari trupe din lume. Cu un aranjament care trimitea către subiecte mitologice, cu semnul tridentului în stânga şi dreapta scenei, cu scări roşiatice ca în infern şi cu desene tribale pe uşa culisantă din centru, întreaga atmosferă începuse să devină pentru mulţimea ajunsă acum la numărul perfect, aproape 10.000, importantă. Când luminile s-au stins, fanii au început să ţipe şi să urle, intuind debutul show-ului. Scott Travis se aşează în dreptul tobelor de la etaj, ghitariştii Tipton şi Downing iau poziţiile în stânga şi dreapta, totul în linişte deplină. La primele riffuri grave de ghitară, din stânga sus, onorând noul album lansat ” Nostradamus”, Rob Halford apare într-o mantie sclipitoare argintie, cocoşat asemeni unui vizionar şi cu tridentul în mâini, începând să cânte cu vocea sa răstită şi ascuţită.
Pe tot parcursul concertului, Judas Priest s-au comportat asemeni unor zei, duri şi necruţători, afişând o răceală menită să pună în evidenţă măiestria lor ca instrumentişti şi talentul de actori a unor scene demonice. Rob Halford a fost cel mai important personaj al serii, schimbând în jur de cinci vestimentaţii, toate compuse din piele şi ţinte. La piesa ” Messenger” de pe noul album, solistul apare pe un jilţ medieval, sprijinindu-şi mâinile pe două cranii luminate şi privind sfidător mulţimea, considerându-i supuşi săi, neputincioşi şi loiali.
În spatele scenei, la începutul anumitor melodii, draperia se schimba pentru a afişa albumul căruia îi aparţine, imagini precum figura emblematică a observatorului ” Nostradamus”, marele ochi din ” Electric Eye” sau îngerul metalic din ” Angel of Retribution”, precum şi semnul tridentului Judas Priest. Publicul deja isterizat, împingea cu forţă către primele rânduri pentru a putea vedea sau respira acelaşi aer cu cei mai importanţi britanici. Au fost piese foarte cunoscute precum ” Breaking the Law”, ” Painkiller”, ” Electric Eye”, ” Angel”, ” Devil’s Child” sau ” Fighting the Darkness”, Judas mizând pe puterea acestora, dorind să creeze un spectacol captivant şi energic.
La bis, Rob Halford a ieşit din uşile culisante, într-o linişte deplină, ambalând motorul unei motociclete Harley Davidson, complet argintie, pe ritmurile piesei de nonconformist heavy metal, ” Hell bent for leather”. La următoarea piesă a luat steagul României, l-a fluturat şi l-a înfăşurat în jurul gâtului, spre încântarea publicului care striga ” Judas”.
Majoritatea celor care au asistat la concert au fost ţinuţi cu sufletul la gură, neştiind ce li se pregăteşte de la piesă la piesă, fiind luaţi constant prin surprindere. La plecare încă nu dispăruse efectul Judas Priest, mulţimea povestind încântată cât de neaşteptat de bine organizat a fost acest eveniment.
