Coveruri – partea a doua
După cum promisesem săptămâna trecută revin cu o nouă serie de coveruri. De data asta e vorba despre coveruri realizate de formaţii rock după piese mai mult sau mai puţin rock. Am încercat să aleg formaţii cât mai diverse aşa că nu vă miraţi că lângă heavy metal o să găsiţi şi punk. Fiţi toleranţi 
- Disturbed – Land of Confusion – nu cred că mulţi se aşteptau ca cei de la Disturbed să aleagă sa facă un cover după o piesă a Genesis. Totuşi părerea mea este că melodia sună bine şi se potriveşte surprinzător de bine cu stilul celor de la Disturbed.
- Green Day – Working Class Hero – Green Day a experimentat mult şi s-a îndepărtat destul de mult de stilul punk aşa că nu ar trebui să surprindă că au ajuns să cânte o melodie a lui John Lennon. Oricum sună bine şi a mai fost realizată şi pentru o cauză nobilă – susţinerea campaniei de salvare a victimelor din Darfur, Sudan.
- Guns n’ Roses – Knockin’ On Heaven’s Door – piesa deja devenită clasică a lui Bob Dylan a fost preluată de atât de mulţi artişti încât e ceva să realizezi un cover memorabil după ea. Guns n’ Roses reuşeşte să facă asta.
- Jimi Hendrix – All Along The Watchtower – un alt cover după Bob Dylan şi una dintre piesele care l-au făcut celebru pe Jimi Hendrix. Asta spune totul…
- Judas Priest – Diamonds & Rust – trupa britanică pune piesa artistei folk Joan Baez pe acorduri de metal… şi sună excelent. Există şi o variană live mult mai puţin metalică şi mai apropiată de piesa originală.
- Metallica – Am I Evil? – am avut un album întreg, dublu CD, ca să aleg un cover de la Metallica. Alegerea a fost grea, dar m-am oprit asupta acestuia. Sincer să fiu varianta Metallica nu diferă mult de cea Diamond Head, dar este ceva mai rapidă şi mai “heavy”. Plus vocea lui James în vremurile lui bune…
- Nazareth – Love Hurts – o piesă care în mintea multora, inclusiv a mea, a ajuns să fie asociată cu formaţia Nazareth. Cu toate acestea melodia este mult mai veche, din 1960, şi aparţine grupului The Everly Brothers.
- Rage Against The Machine – The Ghost of Tom Joad – RATM cântă o piesă a lui Bruce Sprigsteen… Cea mai tare chestie e că cine nu ştie originalul cu greu ar putea să-şi dea seama că nu este o creaţie a celor de la RATM. Versurile alea parcă au fost scrise ca să fie strigate.
- Sonata Arctica – Still Loving You – deşi începutul poate să fie amăgitor, acest cover se dovedeşte rapid a fi unul mult mai rapid şi mai agresiv decât compoziţia originală a Scorpions.
- The Offspring – Sin City – până să aud acest cover (care pentru cei care nu ştiu e după o piesă AC/DC), nu îmi imaginam că The Offspring pot să sune aşa: hard rock cu doar o mică tentă punk. Cool
- The Rolling Stones – Time Is On My Side – nu m-am lovit la cap când am pus melodia asta aici. Time Is On My Side a fost înregistrată prima dată de cântăreţul de jazz Kai Winding. Pun pariu că nu ştiaţi asta? Eh, omul cât trăieşte învaţă.
- Tool – No Quarter – Tool a realizat un cover exploziv după una dintre piesele ceva mai puţin cunoscute ale celor de la Led Zeppelin.
Papa Roach – Between Angels and Insects
Piesa de săptămâna asta este inspirată din Fight Club. O carte excelentă şi un film şi mai bun… nu are rost să zic prea multe:
Present yourself, press your clothes, comb your hair,
and clock in,
You just can’t win, just can’t win,
And the things you own, own you!
Coveruri ne-rock după piese… rock
Mă mir cum de până acum nu mi-a venit ideea de a scrie ceva şi pe tema asta, a coverurilor non-rock făcute după piese rock, până acum pentru că sunt surprinzător de multe. Nici măcar nu a trebuit să stau să mă gândesc prea mult ca să îmi vină în minte câteva exemple celebre; apoi am zis să mai fac şi un pic de cercetări ca să văd ce am mai ratat. Şi iată că am întocmit o listă cu câteva exmple reprezentative. Nu spun că nu or exista şi alte exemple la fel de potrivite, dar astea sunt cele la care m-am oprit eu.
Oricum vă invit să mai aduceţi completări, dacă doriţi; d-aia aveţi buton de comment acolo
- Sheryl Crow – Sweet Child O’Mine – Sheryl Crow reuşeşte să transforme celebra piesă a celor de la Guns n’ Roses într-o miorlăială ce pare să nu se mai termine… next!
- Britney Spears – I Love Rock ‘n’ Roll – dacă până şi lui Britney îi place să “rock ‘n’ roll”, cred că eu mă las de ascultat muzică.
- Dolly Parton – Stairway to Heaven – well cut my legs and call me shorty, Dolly Parton cântă Led Zeppelin? Ceva nu e în regulă aici; şi nici nu vreau să ştiu cine e gagiul care o acompaniază… jeez…
- Sheryl Crow – D’yer Maker – Sheryl Crow se întoarce şi de data asta victimile sunt… aceiaşi nefericiţi veterani de la Led Zeppelin. Totuşi parcă piesa asta e aproape digerabilă. O miorlăială digerabilă.
- Puff Daddy – Come With Me – nu vă lăsaţi păcăliţi de titlu, această piesă a lui Puff Daddy (sau P.Diddy sau cum naiba şi-o mai zice acum) este un sample după Kashmir. Da, din nou Led Zeppelin. Săracii…
- Tori Amos – Smells Like Teen Spirit – nu ştiu ce reacţie o fi avut Kurt Cobain, că încă mai trăia în ‘92 când a apărut coverul ăsta. Mie unul mi se pare un cover cel puţin nepotrivit. Adică pian pe Smells Like Teen Spirit? E cam mult pentru mine.
- Pat Boone – Enter Sandman – Pat Boone vrea să demonstreze cât de dur e tocmai acum la bătrâneţe. Din păcate pentru el nu prea îi iese; mai curând se face de cacao. Dacă v-am stârnit cumva curiozitatea Old Pat are un întreg album de astfel de minuni şi se numeşte In a Metal Mood. Yeah right!
- Scissor Sisters – Comfortably Numb – scuzaţi acest fan Pink Floyd aici de faţă care subit a simţit nevoia să-şi taie venele…
- Tori Amos – Raining Blood – Tori a zis că, ce pianu’ ei?, Nirvana nu e suficient de heavy pentru ea şi a dat-o pe Slayer. Dacă se apucă de cântat şi Dimmu Borgir poate mă convinge.
- Britney Spears – (I Can’t Get No) Satisfaction – Britney se întoarce la rădăcini, cică… măi Britney, când o să înţelegi că “you don’t rock”? Fata asta e cam grea de cap.
Dincolo de comentariile mele, trebuie să recunosc că muzica e o chestie de gust. Până la urmă o melodie poate fi cântata în mai multe feluri, chiar şi în lumea rockului, dar toate au o limită; iar pentru mine majoritatea acestor coveruri de mai sus depăşesc limita. Mai ales atunci când e vorba de coveruri care nu fac decât să “mulgă vaca”, adică sunt făcute în cel mai comercial stil posibil ca să mai scoată oamenii nişte bani (cele mai bune exemple sunt coverurile lui Britney).
Poate lucrul care mă deranjează pe mine cel mai mult nu este calitatea muzicală a acestor coveruri, ci faptul că de multe ori apar persoane care zic că aceastea sunt mai bune decât originalul. Să fim serioşi. E ca şi când un houser ar spune că Adagio for Strings al lui Tiesto este o piesă mai bună decât compoziţia originală a lui Samuel Barber.
Acestea fiind zise poate o să revin şi cu o listă de coveruri rock care mie mi se par reuşite.
Disturbed – Indestructible
Încă de la primul album, din 2000, era evident că Disturbed nu era doar încă o formaţie oarecare de nu-metal ce căuta sa câştige ceva notorietate pe baza tiparului patentat de formaţii precum Korn sau Limp Bizkit. De altfel influenţa nu-metalului în general şi a rap-metalului în particular asupra muzicii celor de la Disturbed a scăzut constant de la un album la altul, iar cea mai recentă creaţie a acestora, Indestructible, nu face excepţie.
De altfel consider că acest album este mult mai melodic decât orice ar putea produce o formaţie care este strict „nu-metal”. Acordurile de chitară sunt suficient de complexe pentru a satisface şi nevoile muzicale ale celor cu gusturi mai „pretenţioase” în materie de muzică rock. Bineînţeles că un pasionat al genului progresiv s-ar putea să ia în râs o asemenea afirmaţie, dar, pe de altă parte, Disturbed nici nu încearcă să încarce muzica mai mult decât e necesar pentru a obţine efectul dorit.
Piesele de pe acest album sunt adesea punctate cu solouri de chitară care, deşi relativ scurte, sunt foarte bine realizate aducând o bine venită notă heavy metal muzicii celor de la Disturbed. Mda, în clipa asta or să ridice din sprâncene fanii genului heavy metal şi vor spune „cum să nu… şi probabil că marmota învelea ciocolata în staniol, nu?”. Ei, evident că Disturbed nu e heavy metal, dar asta nu înseamnă că această influenţă nu se simte puternic. Sunt momente în care Disturbed aduce mult mai mult a heavy metal sau chiar hard rock decât a nu-metal.
Poate că acum cel ce citeşte acest articol s-ar putea să se întrebe dacă nu cumva am eu ceva cu genul nu-metal, din moment ce tot insist că Disturbed nu este tocmai nu-metal. Răspunsul este foarte simplu: nu am nimic cu acest gen dar din ce am observat, oamenilor în general, le place să facă clasificări stricte de genul X este hard rock, Y este heavy metal, iar Z este nu-metal. Aceste clasificări duc de multe ori la prejudecăţi; iar Disturbed nu este tocmai o formaţie care să pice strict într-un anume gen muzical.
Trecând mai departe, nu pot să nu amintesc de faptul că această formaţie a preluat şi elemente din muzica electronică; pe albumele precedente, dacă asculţi cu atenţie, poţi observa piese în care pe fundal se pot auzi sunete produse de sintetizatoare electronice. Indestructible păstrează tradiţia. Ba mai mult, începutul piesei Inside the Fire aduce un pic a Prodigy, iar influenţele electronice nu se opresc acolo. Asta nu înseamnă că experienţa rock este diluată, ci doar completată, adăugând un pic de condiment, dacă vreţi.
David Draiman, vocalistul celor de la Disturbed, îşi aduce aportul din plin la album. Vocea lui este cât se poate de melodioasă atunci când melodia o cere şi cât se poate de dură, raşchetându-ţi parcă timpanele, alteori.
Atmosfera albumului este, aşa cum le stă bine celor de la Disturbed, una sumbră, întunecată, când melancolică, când de-a dreptul explozivă. Introspecţia pare să fie una dintre temele favorite ale acestora; fie că este vorba despre despre sentimente de regret, de mânie sau de protest, acestea sunt aproape întotdeauna exprimate dintr-o perspectivă cât se poate de personală.
Singura problemă reală pe care acest album o are este aceea că poate părea repetitiv. Muzica este uneori prea uniformă şi chiar un pic prea calculată. Chiar şi în aceste condiţii există câteva piese care ies clar în evidenţă: Indestructible, piesa care dă şi numele albumului, Inside the Fire, The Night şi The Curse.
Una peste alta este greu de zis dacă Indestructible este cel mai bun album al formaţie, aşa cum am văzut mulţi că afirmă. Eu unul aş înclina totuşi spre nu; deşi în profunzime nivelul muzical pare mai ridicat decât pe Ten Thousand Fists, parcă nu există piese la fel de memorabile pe Indestructible precum sunt cele de pe albumul precedent. E adevărat că poate încă nu m-am obişnuit cu albumul… timpul va decide. Dincolo de aceste considerente subiective, Indestructible este cu siguranţă un album bun, care va satisface cu prisosinţă nevoile oricărui fan Disturbed şi chiar şi pe cele ale celor mai puţin familiarizaţi cu muzica acestora.
Nota: 8,5
Indestructible:
David Drayman (voce), Dan Donegan (chitară), John Moyer (bas), Mike Wengren (tobe)
- “Indestructible” – 4:38
- “Inside the Fire” – 3:52
- “Deceiver” – 3:49
- “The Night” – 4:46
- “Perfect Insanity” – 3:57
- “Haunted” – 4:42
- “Enough” – 4:20
- “The Curse” – 3:25
- “Torn” – 4:09
- “Criminal” – 4:16
- “Divide” – 3:36
- “Façade” – 3:45
Dedicatie!
Portretul rockarului bucurestean 
Enjoy
http://www.conf.ro/video/1162/Portret-de-familie
Iron Maiden – Transylvania
Pentru săptămâna asta am ales o piesă instrumentală de pe primul album Iron Maiden. Aş adăuga şi faptul că eu aş începe concertul de la Bucureşti cu piesa asta… aşa pentru specificul naţional 
Enjoy!
Alice in Chains – Bleed The Freak
Ies din sfera metalelor şi intru în cea a rockului alternativ cu piesa de săptămâna asta; şi, dacă doriţi să fiu mai precis, e vorba chiar de grunge. Oricum părerea mea personală e că Alice in Chains e cea mai “metal” formaţie dintre miriada de formaţii grunge de la începutul anilor ‘90.
Bleed The Freak e o piesă de pe albumul de debut al celor de Alice in Chains, intitulat Faceless şi apărut în 1990. Nu o să vă plicitisesc cu semnificaţia profundă pe care aceasta melodie o are pentru mine (lol). Important e că sună bine şi versurile sunt interesante; nu-s tocmai “generice”. Din păcate nu există un videoclip, aşa că trebuie să vă mulţumiţi doar cu “ascultatul”.
