Terasbetoni: Finlanda merge tot pe metale la Eurovision
Trupa de metal TERÄSBETONI va reprezenta Finlanda in semifinala celei de-a 53-a editii a Eurovision Song Contest, pe 20 mai in Belgrad, Serbia. In urma finalei din 1 martie acestia au adunat 38.9% din voturi invingand rivalii KARI TAPIO care au avut un scor de 33.9%.
De curand a fost lansat single-ul cu care va participa la acest concurs: “Missä Miehet Ratsastaa”. Pentru vizionare accesati :
Velvet Revolver la un pas de destramare?!
In timpul showului Velvet Revolver din Glasgow, solistul Scott Weiland pare sa fi spus multimii: “ Sunteti partasi la ceva special..ultimul turneu Velvet Revolver”. Dupa cele spuse vocalul a aruncat microfonul si a parasit scena lasand basistul Duff McKagen sa se ocupe de partea vocala pe piesa Guns’ N’ Roses It’s So Easy.
Pentru a opri comentariile iscate in urma incidentului, tobarul Matt Sorum a afirmat :
“ Aseara a fost interesant. Am avut un conflict pe scena, dupa cum bine v-ati dat seama. Sa faci parte dintr-o formatie este asemanator cu a fi implicat intr-o relatie. Cateodata pare ca nu te intelegi deloc. Presupun ca au aparut conflicte datorita anularii concertelor din ultima vreme. A fost frustrant, nu am de gand sa mint. Cu totii am putut vedea cine a fost nefericit noaptea trecuta dar tot ce pot spune este ca trebuie sa tinem rockul viu, oameni buni! Si sa nu lasam pe nimeni sa ne stea in cale!”
Ca raspuns la discursul sau, Weiland a contracarat: “ In primul rand situatia mea familiala nu este problema sa din moment ce este prea imatur pentru a avea o relatie importanta, nu mai spun de copii… In privinta >sa pastram rockul viu< , am facut multe incercari sa raman in relatii cordiale cu membrii Velvet Revolver. Am vandut peste 35 de milioane de copii de albume in toata lumea si am pastrat un nivel ridicat de profesionalism in comparatie cu cate droguri consuma altii. Am anulat un singur turneu in cei 16 ani de muzica. Acum, pot sa deschid cutia Pandorei Matthew? Serveste.. Voila! Ai anulat turneul Aussie din toamna trecuta pentru ca te-ai dus la dezintoxicare..”
Pentru a incurca lucrurile si mai mult, ghitaristul Slash a oferit un interviu pentru BBC Newsbeat in care vorbeste despre faptul ca nu este vorba de ultimul turneu Velvet Revolver.”
Diamantul neşlefuit: Diamond Head
Diamond Head nu este una dintre acele formaţii care îţi vin printre primele în minte atunci când te gândeşti la metal. Ba chiar e posibil să nu-ţi vină în minte deşi te gândeşti la NWOBHM. Adevărul este că această formaţie, alcătuită în 1976, ar fi putut să fie unul dintre monştrii heavy metalului. Din păcate soarta nu a fost de partea celor de la Diamond Head, o combinaţie de factori (printre care managementul defectuos şi o schimbare prematură de stil) împiedicându-i să-şi atingă potenţialul.
Formaţii care s-au pierdut „pe drum” nu sunt tocmai o raritate aşa că trebuie să fi rămas ceva în urma lor care să justifice prezenţa în analele istoriei metalului. Cea mai importană moştenire lăsată de Diamond Head este, fără doar şi poate, influenţa majoră pe care au avut-o asupra Metallica şi Megadeth. Nu este puţin lucru să influenţezi în asemenea măsură doua formaţii care au pus bazele trash metalului.
Dincolo de această influenţă mai este însă încă un lucru care a rămas: muzica lor; iar din punct de vedere muzical primul album Diamond Head, din 1980, nu dezamăgeşte deloc. Aşa că iată-mă scriind despre un album de acum 28 de ani. De ce? Pentru că lumea nu trebuie să uite aceste diamante ce riscă să se piardă în negura timpului (poate sună siropos, dar e adevărat).
Acest album, care a fost lansat într-o copertă de carton albă, fără titlu şi fără lista de piese, a ajuns să fie mai târziu cunoscut fie ca The White Album, fie ca Lightning to the Nations (după numele primei piese de album). Ascultându-l nu e greu să îţi dai seama ce i-a atras pe James Hetfield, Lars Ulrich sau Dave Mustaine. Acordurile chitară sunt cât se poate de variate, când melancolice, când agresive (prevestind parcă trash metalul de mai târziu) şi demonstrează calităţile tehnice ale chitaristului formaţiei, Brian Tatler. E adevărat că pe alocuri vocea solistului, Sean Harris, ar putea să pară un pic prea „delicată”, dar per total acesta îşi facă treaba foarte bine. Oricum principala atracţie a albumului nu este partea vocală, ci partea de chitară; de fapt ascultând albumul am avut uneori impresia că pe acest album vocea nu face decât să acompanize chitara electrică.
Lightning to the Nations – deschide albumul şi este o melodie clasică pentru perioada NWOBHM, cu schimbări rapide de ritm şi o voce care atinge pe alocuri cote înalte şi la propriu şi la figurat. Una peste alta această piesă reuşeşte cu mult succes să te introducă în ritmul şi stilul albumului, toate piesele ce urmează curgând cât se poate de natural din aceasta.
The Prince - este o piesă care se ramarcă în primul rând datorită acordurilor de chitară şi, în special, riffului care urmează imediat după intro (0:15). O piesă care stă foarte bine în picioare şi fără a lua în considerare faptul că avea mai târziu să fie cântată şi de Metallica.
Sucking My Love - o piesă care atât prin calitatea sa muzicală, cât şi prin lungimea sa de 9 minute şi jumătate, capătă proporţii epice. Pe scurt aş putea-o numi o excelentă simbioză între chitară electrică şi voce. Şi pentru că tot suntem aici merită să remarc faptul că unele acorduri din această piesă vor fi mai târziu inspiraţia pentru Seek & Destroy a deja omniprezentei Metallica.
Am I Evil? – pentru mine cuvintele cu greu pot descrie valoarea acestei piese. Poate dacă eram poet… în orice caz este genială. Introul lung de mai bine de un minut, soloul de după intro, partea vocală, versurile, solourile de pe parcursul piesei, cu alte cuvinte totul este dincolo de reproş. Dacă despre precendenta piesă am spus că are proporţii epice, atunci aceasta este încă pe un nivel şi mai înalt. Merită să cauţi albumul fie doar şi pentru această piesă. Nu ştiu dacă mai are rost să amintesc de faptul ca Am I Evil? este şi unul dintre cele ma populare coveruri Metallica… no comment.
Sweet and Innocent – este în situaţia ingrată de a urma imediat după piesa de rezistenţă a acestui album. Cu toate acestea nu doar că stă foarte bine în picioare şi de una singură, ba chiar aş zice că este şi cea mai „fun” de ascultat piesă de pe album, în special datorită versurilor şi refrenului său.
It’s Electric – o melodie despre cum e să ajungi un mare star rock sau mai bine zis despre ce şi-ar fi dorit oamenii ăştia să ajungă, dar din păcate nu au reuşit. Au reuşit, în schimb, cei de la Metallica care au făcut şi un cover după piesa asta; per total, încă o piesă cât se poate de solidă.
Helpless – încheie albumul în forţă, cu aceleaşi riff-uri grozave, acompaniate cu succes de vocea solistului. Nici un rateu, şapte din şapte… şi trebuie să precizez, pentru a patra oară, că această piesă a fost preluată şi de Metallica.
Ar fi momentul pentru nişte consideraţii de final… în primul rând cei ce ascultă acest album trebuie să realizeze că acesta a fost înregistrat în condiţii mai puţin decât ideale şi că producţia şi mixajul nu se ridică la nivelul muzicii în sine. De asemenea ştiu că am pomenit de cam multe ori de Metallica, dar era şi greu să nu o fac, având în vedere că patru din şapte piese au fost incluse pe albumul de coveruri al acestora; la asta s-ar mai adăuga şi faptul că Sucking My Love a fost unul dintre primele demouri înregistrate de Metallica, pe vremea când Mustaine încă era în formaţie, iar Ron McGovney nu fusese înlocuit de răposatul Cliff Burton.
Ar mai fi de spus şi faptul că cei ce vor căuta albumul vor da probabil de versiunea „remastered” a albumului. Din păcate asta nu va însemna că problemele de producţie şi mixaj din 1980 au fost eliminate total. Această versiunea conţine încă şapte piese bonus, din aceeaşi perioadă. Piesele acestea sunt în general de calitate (mie personal mi-au atras atenţia Shoot Out the Lights şi Play It Loud) şi merită ascultate la rândul lor.
The White Album (Lightning to the Nations)
Sean Harris (voce), Brian Tatler (chitară), Colin Kimberley (bas), Duncan Scott (tobe)
- “Lightning to the Nations” – 4:15
- “The Prince” – 6:27
- “Sucking My Love” – 9:35
- “Am I Evil?” – 7:39
- “Sweet and Innocent” – 3:13
- “It’s Electric” – 3:57
- “Helpless” – 6:51
Bonus:
- “Shoot Out the Lights” – 4:17
- “Streets of Gold” – 3:34
- “Waited Too Long” – 3:53
- “Play It Loud” – 3:31
- “Diamond Lights” – 3:31
- “We Won’t Be Back” – 4:18
- “I Don’t Got” – 4:20
Noua moda: voci feminine in trupe de metale- Partea I
N-am fost niciodata fan al formatiei Nightwish desi ceea ce au facut impreuna cu Tarja este demn de laudat. Ei servesc insa drept exemplu pentru folosirea vocilor feminine in trupe de factura metalica deoarece s-au tot laudat ca fiind primii care au incercat aceasta formula. Ceea ce a urmat este deja istorie..De la ei incolo a inceput sa se formeze valul inepuizabil al trupelor de acest gen. Cu voci din ce in ce mai nereusite si cu prestatii din ce in ce mai nefericite.
Admir vocile feminine doar in metalul simfonic de genul Therion, Haggard, Elend, Lacrimosa si nou formata Neverland. Acest lucru pentru ca e vorba de voci de soprane, voci clasice care exprima stari complexe si care au si lectii de actorie in spate. Si mai ales pentru faptul ca oricare din aceste formatii foloseste voci si nu o Vocea, bazandu-se mai mult pe ceea ce doresc sa exprime decat pe ceea ce trebuie sa arate. Un exemplu foarte frumos legat de faptul ca muzica se formeaza intru musician si apoi iese in afara, nu invers.. De fapt este imposibil sa interiorizezi fragmente sonore care nu au trecut prin tine ci doar s-au raspandit in atmosfera.
Reteta succesului actual nu mai este o trupa de heavy metal in care tipii isi afiseaza muschii pe ritmuri agresive ci trupa de gotic in care tipa isi afiseaza nurii si gratia feminina prin costumatii medievale. Se culeg versuri din folclor si mituri locale (Tudor Gheorghe ar fi invidios), se pun niste riffuri agresive de chitara si se pune tipa in fata sa incante duios din glascior. De cele mai multe ori da rateuri si mai flaseaza, dar ce frumos stie sa zambeasca si sa meaga mai departe..Doua-trei atacuri pe notele cele mai inalte si audienta pica extaziata de atata forta angelica, de atatia heruvimi ce se nasc din fatuca in cauza. Baietii cu instrumentele nu stau mai prejos, ei pozeaza in atat de fumata si deja penibila postura a gravitatii, a figurilor suparate si neintelese, balanganindu-se si aratandu-se afectati de tot ceea ce canta.
Un exemplu foarte bun ar fi formatiile Epica si Evanescence, doua proiecte comerciale care mizeaza pe frumusetea si inexpresivitatea fetelor, pe zambetul lor gingas si pe vocile lor aparent impresionante. We have heard that before…Va dau spre vizionare 2 videoclipuri reprezentative:
http://www.youtube.com/watch?v=4aLwkFInSgw EPICA
http://www.youtube.com/watch?v=izYIO9VtjUs EVANESCENCE
De altfel nu ma asteptam ca si Nightwish, promotorii, sa ajunga drept exemplu negativ: http://www.youtube.com/watch?v=GdZn7k5rZLQ
Compozitii slabe cu ritmuri usor de retinut, toate tind catre un pop demult imbatranit. O melodicitate atat de enervanta incat devine ucigatoare. Nu inteleg de ce mai apare cuvantul metal in alcatuirea acestor trupe. A, ca poate undeva in fundal se aude un ritm mai dur de tobe si cateva riffuri aplatizate de chitara..poate.. Tipul acesta de muzica ce se doreste izvorat ba din gotic, ba din metal simfonic, este facut exclusiv pentru faima si bani. Marko insusi a recunoscut ca Tarot este proiectul lui de suflet iar cu Nightwish isi ia doar banii ca sa faca muzica adevarata.
Pana nu demult si Ville Valo, solistul Him, era considerat fetiscana gotica in metal. Numai ca ei au pornit invers. Au facut muzica de consum pentru a ridica numele cat mai sus si apoi au trecut catre muzica pe care si-o doreau de la inceput. Venus Doom e un exemplu bun insa nu suficient de convingator.
Sfarsitul primei parti…
Răspunsul e The Answer
Joe Elliott spune despre ei că sunt uimitori şi că următorul album Def Leppard ar putea să fie inspirat de către aceştia. Jimmy Page este şi el un fan declarat. Basistul lor a fost prima persoană care a avut onorea de a cânta pe basul lui Phil Lynott, răposatul frontman al Thin Lizzy. Când citeşti asemenea lucruri nu poţi să nu te întrebi despre cine e vorba. Te aştepţi să fie vreo formaţie foarte cunoscută, cu cel puţin două-trei albume de platină la activ. De aceea răspunsul e unul cât se poate de surprinzător: The Answer. Chiar nu e nicio glumă. Răspunsul e The Answer.
The Answer e o formaţie nord-irlandeză care, în ciuda faptului că pare să fi apărut din senin pe scena rockului, există încă din 2000. Ce e drept le-a luat ceva timp ca să lanseze primul album, mai exact vreo 6 ani. E adevărat că în aceşti ani nu au stat chiar degeaba – au lansat câteva EP-uri, au concertat alături de Deep Purple şi au fost numiţi cea mai bună formaţie a anului 2005 de către revista britanică Classic Rock… şi s-au încălzit serios pentru primul lor album.
Probabil că acum ar fi momentul să vă spun că The Answer cântă hard rock cu descendenţă directă din muzica celor de la Led Zeppelin sau Free, deci nu o să auzim nici rapping a la Linkin Park, nici death growls. Din când în când băieţii ăştia îşi etalează şi latura sensibilă cu câte un blues care nu suna deloc rău. Acesta este şi stilul albumului lor din 2006, Rise.
Prima mea reacţie când l-am ascultat a fost: „Sigur m-am uitat eu bine? Sigur e din 2006 şi nu din ’76?”. Albumul era chiar din 2006, dar totuşi rămânea dubiul că mai există cineva care în ziua de azi mai poate să cânte hard rock care să sune atât de bine. Acum nu mă înţelegeţi greşit. Rise nu este o înşiruire de clone după melodii ale anilor ’70, ci un album care reuşeşte să preia stilul acelor vremuri şi să-l aducă cu tot cu riff-uri nervoase de chitară în secolul XXI.
Vocea solistului Cormac Neeson reuşeşte să fie când puternică şi pătrunzătoare, când calmă, chiar liniştitoare, fără să dea vreun moment impresia că acesta depune vreun efort vocal deosebit. Aş spune chiar că aduce remarcabil de mult a Robert Plant, fapt ce nu ar trebui să surprindă pentru că Neeson este fan declarat al acestuia. Nici instrumentiştii nu sunt mai prejos; ba chiar aş spune că Paul Mahon este un chitarist cât se poate de dibaci, dovadă fiind acordurile de chitară de-a dreptul molipsitoare şi varietatea de tempouri prin care pare să treacă fără probleme în cadrul aceleiaşi melodii. Nici basistul Micky Waters sau toboşarul James Heatley nu sunt tocmai nişte diletanţi, reuşind să creeze atmosferă şi să dea profunzime melodiilor.
Albumul începe în forţă cu Under The Sky, continuă la fel de puternic cu Never Too Late şi atinge punctul său de maximă vivacitate cu cea de-a treia piesă – Come Follow Me. După trei piese tăioase şi cu un sunet de chitară îndrăcit, urmează primul moment de respiro – Be What You Want, o baladă care îţi permite să-ţi tragi un pic sufletul şi care pregăteşte terenul pentru Memphis Water; este o piesă blues rock cu tot ce presupune acest lucru, atât din punct de vedere vocal, cât şi instrumental, dar şi cu o schimbare de ritm surprinzătoare în partea sa mediană. Albumul capătă din nou viteză cu No Questions Asked, o piesă în care Neeson demonstrează cât de mult se poate apropia de Robert Plant. Urmează Into The Gutter, cu un intro a la Paranoid şi cu un Neeson care schimbă registrul vocal, apropiindu-se pe alocuri de Bon Scott. Sometimes Your Love, ce se remarcă în special datorită refrenului său, continuă în aceeaşi notă alertă. Leavin’ Today nu este poate cea mai reprezentativă piesă de pe album, dar reuşeşte să atragă atenţia prin câteva bucăţi de chitară reuşite. Piesa care urmează, Preachin’, este un blues care cu al său cor gospel pare parcă desprins din deep-south-ul american al sfârşitului de ani ’60. Albumul se încheie cu Always, o adevărată power ballad (nu degeaba au fost în turneu cu Whitesnake), care te face să te întrebi când au trecut cele 48 de minute ale albumului.
Una peste alta sunt conştient că nu este tocmai cel mai original album, dar să fim serioşi, câte formaţii au fost cu adevărat originale la apariţia lor? Acest lucru nu schimbă cu nimic faptul că albumul este unul de calitate, la care se vede că s-a lucrat şi este un debut cât se poate de reuşit. Deşi muzica este puternic înrădăcinată în rockul de acum mai bine de trei decenii, eu zic că nu trebuie să fii un fanatic al rockului clasic pentru a aprecia acest album. Ce e drept, o persoană care a ascultat marii rockului din acea perioadă va avea o plăcere în plus: aceea de a descoperii influenţele mai mult sau mai puţin ascunse din fiecare piesă în parte. Eu unul abia aştept să văd ce va aduce următorul album şi sper că nu va trebui să aştept prea mult până când acesta va sosi.
Rise:
- Under The Sky – 4:09
- Never Too Late – 3:56
- Come Follow Me – 4:10
- Be What You Want – 3:45
- Memphis Water – 6:08
- No Questions Asked – 3:27
- Into The Gutter – 4:03
- Sometimes Your Love – 4:13
- Leavin’ Today – 2:59
- Preachin’ – 5:57
- Always – 5:12
P.S. Ca fapt divers, există şi o variantă Special Edition a albumului, care conţine câteva piese care nu au apucat să ajungă pe album, câteva variante acustice sau live ale unor piese de pe album şi un cover dupa Sweet Emotion, al celor de la Aerosmith. Dacă găsiţi această variantă luaţi-o, pentru că merită.
P.P.S. Era să uit: nu îi comparaţi cu The Darkness. Sunt mult mai buni.
