Pain of Salvation- Să purcedem la o plimbare prin remedy lane.
Prima impresie: Frumusetea nestavilita a haosului..
In primul si in primul rand dam peste un album care abunda in sentimente antagonice si pline de complexitate. Si intalnim astfel punerea laolalta cea mai stranie a rabufnirilor interioare pe secunde de piesa: manie, iubire, disperare, ura, chin, calm, melancolie, agonie, curaj, reverie and so on. Avem de-a face cu o lucrare conceptuala, intregul regal de 13 piese se uneste in jurul nucleului central tematic, pe care l-as numi, simplu si sincer: dragoste. De fapt compozitia ma trimite cu gandul la 13 elemente specifice genezei care se impletesc armonios si surprinzator pentru a se intoarce in acelasi punct de unde au pornit formand senzatia de ciclitate si eterna reintoarcere. Povestea albumului este povestea polivalentului om de muzica, solistul Daniel Gildenlöw, care a trecut prin numeroase etape in viata sa de neastamparat adorator de femei. O oda adusa celor care i-au schimbat, in bine sau rau, traseul emotional.
Remedy Lane, filmul cicatricelor si a sperantelor revitalizate.
Structura
Remedy Lane nu poate fi definit fara a avea impresia ca pe undeva ai uitat sa specifici unele influente care se ascund mereu in spatele primei revelari a structurii. Pain of Salvation este o formatie in esenta progresiva. Si acest album ii poarta amprenta insa are sectiuni de psihedelic, dark si atmosferic. Desi uneori pare aritmic albumul reuseste sa faca din acest presupus defect un atu. Ruperea de ritm, imixtiunile vocale variate( uneori de tenor, alteori de cantaret de serenade/ uneori de growl metalic, alteori de soft vocal ), precum si constanta schimbare de registru transforma acest album intr-un aliment destul de greu de digerat.
Sunetele apar drept incomprehensibile si se dedica nu urechilor obisnuite cu melodicitate comfortabila ci urechilor capabile sa tranforme zgomotul exterior in ordine interioara. Prin urmarea mintea si sufletul isi dau intalnire intr-un periplu labirintic demn de binecunoscutul Pan.
Combinatia instrumentala pare la primele ascultari de-a dreptul haotica pentru a se limpezi pe masura ce progresezi in descifrarea pieselor. Si dupa cateva eforturi totul iti devine de-a dreptul familiar.Va amintiti rolul madlenei in opera lui Proust? Cam asa ceva face si Remedy Lane specificand ca rememorarea desi foarte placuta, nu contine numai evenimente favorabile. Mai mult, cu cat madlena se termina, cu atat simti nevoia sa incepi alta, fiind incapabil sa te desprinzi.
Remedy Lane devine culcusul tuturor nazuintelor lumii posibile.
Sa purcedem prin urmare la o plimbare prin Remedy Lane…
Of two beginnings. Intro-ul albumului ce pastreaza elementele de metal progresiv de pe majoritatea albumelor Pain of Salvation, in acelasi timp si surpriza lucrarii: nimic din ce urmeaza aminteste de aceasta aranjare instrumentala. Drumul devine din ce in ce mai sinuos.
This heart of mine. O combinatie foarte delicioasa a liniilor melodice specifice anilor’60-’70. Inspiratia provine fara fel de sovaire de la maiestrii progresivului acelor timpuri, Pink Floyd. Dar o inspiratie de grad secundar vine si din partea bluesului poetic The Doors. O eternitate de sentimente rabufnesc din preaplinul imaginatiei noastre. Un cantec despre teleportarea catre alte lumi.
Undertow. Curpinderea in instrumente live a atmosferei sintetizatorului si a grotescului marca Marilyn Manson. Sunete palide si grave care compun un mediu neprielnic linistii.Cum ar deveni singuratatea o povara si o slabiciune pentru orice suflet suferind? Prin efectul curentului de fund ( trad termenului Undertow).
Rope ends. In mod sigur aici se simte amprenta Dream Theater. Ghitari sustinute si riffuri neconventionale. Sentimentul e foarte bizar, inconsistenta ritmului creeaza un discomfort de-a dreptul fascinant. Vocalul Daniel trece de la discurs si recitare de poezii la acel binecunoscut ton emotional al baladelor. Pianul devine locul unor experimente foarte interesante in combinatie cu ghitarile electrice.
Chain sling. Cantecul de leagan perfect si piesa cu cea mai mare capacitate de imprimare in memorie. Se simt puternice influente orientale care trimit cu gandul chiar la imaginea de pe coperta albumului.
Remedy lane. Sunete coborate din teritorii extraterestre. Multa prelucrare de calculator prin urmare o melodicitate artificiala, insa un artificial foarte placut. Desi nu agreez muzica facuta in conditii de laborator, piesa aceasta m-a cucerit.
Second love. Una din piesele preferate desi criticii o catalogheaza drept singurul punct slab din album. Da, are elemente de balada pop insa nu este numai atat. Sensibilitatea pe care o emana si partea vocala plina de afectivitate dau senzatia unei dulcegarii dureroase. Ma duce cu gandul la Opeth si a lor Hope Leaves de pe Damnation.
Cu cine seamana si ce ar trebui sa asculti:
Opeth- Damnation
Am gasit multe similitudini intre cele doua albume, Remedy Lane si Damnation, primul scos la distanta de un an fata de al doilea pe aceleasi meleaguri fascinante ale Suediei. Cronologic am putea sa ne gandim ca Opeth au auzit de Pain of Salvation si s-au lasat inspirati. Dar logic e mai bine sa presupunem ca ambele capodopere s-au nascut din geniul creator al Lui Mickael Akerfeldt si Daniel Gildenlöw, fara a cunoaste unul intentia celuilalt. Si uite asa, spiritul creator e capabil sa viziteze doua minti frumoase avand pentru acestea in desaga acelasi concept insa dand nastere unor interpretari diferite.
Dream Theater- Images and Words
Pink Floyd si Queensryche.
Nota: 10.
P.S: multumesc lui B. ca m-a ajutat sa-l descopar.
forever autumn..o recenzie metaforica..
FOREVER AUTUMN
Structura
L-as putea descrie drept albumul eternei regasiri de sine. Intreaga compozitie muzicala trimite cu gandul la vesnicie, de cate ori am ascultat acest album din prima poveste s-au deschis mereu altele, din ce in ce mai surprinzatoare.
De la primele acorduri se dezvaluie complicitatea dintre melancolia bolnavicioasa din suflet si toamna de afara.La inceputul plimbarii in cautarea eului sau pierdut, omul nu gaseste repere si se pierde in miez de umbra. Treptat, ascultand si insusind prin sunete veritabile amintiri ajunge sa-i desluseasca formele, acesta se concretizeaza.
Catre finalul itinerariului omul este complet intregit, increzator si invingator.Pentru ca Forever Autumn, desi profund sentimental-amagitor, reuseste sa refaca prin ritmicitatea sa calatoria omului din afara propriului sau eu inlauntrul acestuia.
Compozitia
Doar doua piese „ Pagan Wish” si „ Demon you” pastreaza sunetul grav de metale folosit la inceputuri. Restul sunt balade pure, fara incarcaturi siropoase si epuizante, pastrand doar rasunetul de inima albastra.
Melodicitatea albumului este de un lirism naucitor, densitatea compozitiei fiind un atu pe care-l descoperi treptat, ascultand si tot ascultand.. Sunetele se atrag reciproc ca magnetii formand si pastrand in ele Ideea mesajului central ( calatoria omului in regasirea eului pierdut).Albumul ne poarta in sfera romantismului cu ajutorul pianului clar si melodramatic si a viorii aspre si violente. Cele doua instrumente aduc accentele de clasic, de muzica simfonica. Ghitara electrica, tobele si vocea patrunzatoare ne ancoreaza in contemporan. Avem de-a face prin urmare cu imbinarea de efect dintre retro si postmodern.
Forever autumn incearca transpunerea romantismului din secolele XVIII-XIX in actualitatea care-l denigreaza etichetandu-l drept vulgar si laciv.Nimic din tot ceea ce a pus in cuvinte Daniel Bernnare si a transformat in sunete Mikael Larsson impreuna cu Johan Oudhuis aduce a cliseu sau deja-vu.Suntem rugati sa privim cu ochi respectuosi si cu deschidere in suflet romantismul ca pe un curent ce progreseaza totdeauna.
Piese reprezentative
Hold on tight. Anticipeaza ritmul piesei Forever Autumn, intr-un mod inversat. Dupa primele secunde ni se reveleaza piesa cu adevarat, pastrand accente heavy si folosind o voce aproape rastita.Bassul si tobele fac front comun pentru a crea senzatia de heart-beat. Solo-ul e plin de aciditate si revolta. Prima secventa. Omul se trezeste singur, in lipsa eului sau. Desi tot ce poate simti este durere si disperare I am holding on and I /Find out the only way goes down/ And the weary drowns, gaseste puterea de a merge in cautarea lui spunandu-si Better hold on tight.
Forever autumn. Piesa ce da titlul albumul precum si marca distinctiva a grupului de suedezi. Constructia sa este asemanatoare unui vals. Emana melodicitate prin toti porii si ramane actuala. Desi raspandeste sensibilitate, desi aceasta are gratie feminina este suficient de puternica sa indemne spre visare pe cei sceptici.Claritatea si precizia instrumentelor, vocea accentuata si scadenta ritmului sunt elemente ce dau farmec piesei si o fac accesibila oricaror gusturi muzicale.Compozitia e foarte simpla, se folosesc doar trei acorduri. Atmosfera este desavarsita de orga.
Otherwheres. Piesa instrumentala cu pian dominant. Vocile de copii de pe fundal, joaca acestora trimite catre recreerea unui univers al copilariei aproape perfect.
A doua secventa. Momentul in care omul isi simte eul aproape, clipa pasagera in care se regasesc. Se simt unde de regret insa apare si imboldul catre completarea drumul deja parcurs.
The Homecoming. Este construita asemeni unui cantec de leagan. Impletirea ghitarii cu vioara induce ideea de liniste si implinire.
A treia secventa. Intoarcerea catre cei dragi, omul si-a regasit eul ratacitor si acum se indreapta spre completare.It’s the way of a cosmic sailor, in a boat in the night/ Abut the wolves are not seating him, he’s alright/ Just the day, just the day away I can feel it sometimes/ But the wolves are not scaring me I long for twilight..
To blossom blue. Iarasi o compozitie simpla insa de mare efect. Acceasi fuziune distinctiva Lake intre ghitara rece si orga.
Ultima secventa. Sedimentarea dorintei. Ascultam monologul eului, incercarile prin care a trecut, caile pe care s-a pierdut inainte de a ajunge acasa: I’m straying in nightmares all the time. A little something I know/ A little somewhere I go/Where the sweet waters flow..
Finalul ofera certitudinea izbavirii de boala. Ascultand iarasi constati ca boala reapare..si povestea continua….Forever Autumn….
Rodrigo y Gabriela (sau cum să redescoperi chitara acustică)
Am stat şi m-am gândit puţin la ce aş putea scrie acum că au trecut şi Sărbătorile… după atâtea excese de sărbători chiar vroiam să găsesc ceva care să „curgă” uşor. Şi aşa m-am hotărât să scriu despre Rodrigo y Gabriela, un cuplu de chitarişti care pe mine m-a făcut să mă întreb de ce nu ascult mai multă muzică instrumental-acustică.
Cred că în primul rând trebuie să vă spun cine sunt Rodrigo y Gabriela. Rodrigo Sanchez şi Gabriela Quintero sunt doi mexicani care s-au întâlnit în vremea adolescenţei. Fratele lui Rodrigo era director la Casa de Cultura din Ciudad de Mexico, un loc prin care se perindau numeroase trupe locale. Printre ele se afla şi formaţia Castlow, la care cânta Rodrigo, dar şi Tierra Acida, componentă a căreia era Gabriela. Probabil că prima întâlnire dintre cei doi a fost cel puţin electrică (sic!), pentru că Rodrigo a sărit repede dintro barcă în alta. Avem, deci, doi fanatici ai metalelor grele şi foarte grele şi una bucată formaţie de trash metal din underground-ul mexican. Nu e combinaţie care să pună prea mulţi bani pe masă zic eu şi, din câte se pare ei au avut aceeaşi părere. Simultan cu munca în formaţie Rodrigo lucra la o televiziune locală unde compunea muzică pentru diversele programe TV. De cealaltă parte Gabriela se ocupa cu lecţii de chitară predată puştilor din cartier. Fie vorba între noi lecţiile astea de chitară conţineau şi foarte multă… Metallica (man, you gotta love this woman!).
În fine, după ce au petrecut câţiva ani îmbogăţindu-şi repertoriul stilistic cu flamenco, bossa nova şi alte drăcii d-astea, cei doi s-au hotărât să lase baltă Mexicul, cu tot cu Tierra Acida, şi au plecat spre Europa. Mai precis au ajuns la Dublin… tărâmul berii neagre, al whiskey-ului la borcan şi al Thin Lizzy (nu mai zic de spiriduşi, trifoi şi mai ştiu eu ce).
Deşi cei doi au mai colindat şi Danemarca şi Spania, tot Irlanda a fost cea care le-a rămas „cartier general”. Au lansat trei albume – Foc, Re-Foc şi Live in Manchester and Dublin. Acum ajungem însă la partea care mă interesa pe mine: ultimul lor album, Rodrigo y Gabriela, lansat în 2006. Mă rog, ar mai fi nişte amănunte de genul că au ajuns în topurile muzicale irlandeze, ca au apărut la BBC şi că au fost invitaţii lui Jay Leno la The Tonight Show. Să revenim la lucrul cu adevărat important – ultimul lor album. Genial, după umila mea părere.
Acest album, produs în colaborare cu John Leckie care a mai lucrat şi cu Radiohead sau Muse, e greu de descris pe scurt. După cum spun chiar ei, nu este muzică blues, nici flamenco. E o fuziune de genuri, pe ritmuri latine şi structuri rock. Nu e de mirare dacă iei în considerare că printre favoritele celor doi se află formaţii precum Black Sabbath, Pink Floyd, Led Zeppelin, Queen şi Metallica. Şi poate ar trebui să mai adaug că în concerte nu există improvizaţii. Ce asculţi pe album vei asculta şi în concert. De fapt albumul, cu excepţia unei singure piese care a beneficiat de un pic de overdubbing, a fost înregistrat dintr-o bucată. Ăsta poate să fie perfecţionism sau obsesie, depinde cum priveşti lucrurile.
Lucrul care frapează cel mai mult, şi care devine şi mai evident când îi vezi cum cântă, este stilul şi viteza cu care ataca corzile. Gabriela este responsabilă cu partea de acompaniament, cu ritmurile sale sacadate şi stilul percusiv a la flamenco. Rodrigo este responsabil cu solourile şi e incredibil cum poate să treacă de la ritmuri melancolice la unele îndrăcite în spaţiul a doar cateva acorduri. Combinaţia acestor stiluri distincte de a cânta la chitară se combină însă incredibil de bine. Uneori ai impresia că nu asculţi doar doi chitarişti, ci o întreagă mini-orchestră de salon.
Albumul conţine 9 piese, 7 compoziţii proprii şi două coveruri. Dar ce coveruri! Avem de-a face cu o reinterpretare a deja clasicei Stairway to Heaven a celor de la Led Zeppelin, care de fapt şi de drept este un adevărat studiu de chitară clasică. Celălalt cover este o interpretare acustică a Orion de la Metallica; eu unul nu credeam că poţi să cânţi o asemenea melodie pe chitară acustică şi totuşi să o faci să sune aproape la fel ca pe chitară electrică (ca să nu mai zic de parte de percuţie realizată de Gabriela).
Dintre celelalte melodii de pe album e greu să spui care sunt mai bune decât celelalte. Mie personal mi-a sărit în ochi Tamacun, care mi se pare că demonstrează cel mai bine calităţile instrumentale ale celor doi. Şi ar mai fi ceva de precizat: aceste creaţii proprii înglobează şi bucăţi din melodii ale Led Zeppelin, Jimi Hendrix şi Metallica. Unul dintre cele mai evidente exemple este Ixtapa, care, undeva pe la 1:20, conţine introul de la Fade to Black. Pe celelalte vă las pe voi să le descoperiţi şi eventual să îmi atrageţi şi mie atenţia asupra lor că sunt sigur că mi-au scăpat destule. Şi ca să mai adaug încă un amănunt, tot pe Ixtapa poate veţi remarca faptul că mai apare un instrument – o vioară mânuită de un saltimbanc gypsy pe nume Ruby Lakatos.
Una peste alta dacă vreodată simţiţi nevoia să vă clătiţi urechile cu muzică de bună calitate care să nu vă zdruncine prea tare timpanele, eu vă recomand cu cea mai mare căldură acest album care se întoarce la originile muzicii rock şi care demonstrează că mai zgomotos nu înseamna şi mai bun, aşa cum încearcă să ne convingă mulţi în ziua de azi.
Rodrigo y Gabriela:
- “Tamacun” (3:25)
- “Diablo Rojo” (4:56)
- “Vikingman” (4:03)
- “Satori” (5:04)
- “Ixtapa” (5:13)
- “Stairway to Heaven” (4:44)
- “Orion” (7:44)
- “Juan Loco” (3:27)
- “PPA (Pinche Personal Assistant)” (4:14)
P.S. Dacă se întreabă cineva ce înseamnă „pinche” – e un cuvânt mexican care o utilizare asemănătoare cu „fucking” în engleză. Asta ca să nu ziceţi că n-aţi învăţat nimic despre Mexic într-un articol despre doi chitarişti mexicani stabiliţi în Irlanda.
