Ce promovăm? (sau dilema producătorului „surd”)
“I met a girl who sang the blues
And I asked her for some happy news,
But she just smiled and turned away…
I went down to the sacred store
Where I’d heard the music years before,
But the man there said the music wouldn’t play…”
A auzi are multe valori perceptive…Poţi auzi un pas pe trepte, o notă pe pian, un sărut pe obrazul cuiva. Auzul presupune înţelegere, presupune devotament faţă de sunetul ascultat. Bineînţeles, aici exclud auzul de la nivelul simţului comun, mă refer la „a auzi” în cel mai pur sens al muzicii.
Deunăzi, am auzit că în România nu se mai cântă. Am auzit că românii vor numai house, manele şi alte derivate şi combinate de-ale lor. Am râs, am întors capul spre fereastră şi am zis că nu e adevărat…Şi la urma urmei, dacă e adevărat, lasă-i să asculte, e tot muzică: aranjament armonic al unor sunete aflate în interdependenţă…Am râs iar. Muzica, literatura, pictura, sculptura sunt arte care adună adepţi şi, ca în fiecare artă, există curente, există genuri. Întotdeauna vor exista dispute, indiferent cât de mult se zbat unii şi se lovesc cu pumnii în piept.
Din punct de vedere cultural, România şi-a construit paradigma pe anumite valori. Noi aveam şi mai avem încă muzica populară, jocul căluşarilor, hora, mămăliga, opincile, iţarii etc. De aici ne-am dezvoltat, de aici continuăm să ne dezvoltăm, pe asta dansăm, în ritmul ăsta gândim…Americanii au avut şi au muzica country, pălăria de cowboy, blue-jeans, rock’n’roll, hamburger etc. Este uşor să deducem influenţele care nasc acum genurile muzicale atât de familiare şi îndrăgite de către reprezentanţii diferitelor culturi. În SUA se va cânta mereu rock, pop-rock şi alte derivate ale genului, pe când în România se vor asculta genurile care aduc la suprafaţă rădăcinile, influenţele autohtonismului (vezi Phoenix) şi muzica clasică (de la care a derivat genul de muzică uşoară). De ce strigă unii că astăzi, în România, nu se mai ascultă muzică bună? Ce este de fapt muzica bună? Există atâtea „muzici bune” câţi oameni vezi, însă ceea ce le separă şi le nuanţează sunt genurile. Începând cu 1998, la noi au „înflorit” formaţii şi genuri care au pornit aşa zisa „revoluţie a muzicii româneşti”. Toţi se întrebau: „De ce nu avem şi noi, frate, formaţii la MTV? Pe noi de ce nu ne difuzează, că avem muzică bună.” Îţi venea să râzi…
Am trecut prin hip-hop, dance, manele…acum trecem prin house, minimal etc. Casele de discuri produc continuu, banii rulează, populaţia ascultă (consumă). Dacă ai o formaţie şi vrei să te apuci să cânţi ai două posibilităţi: compui ce vrea casa de discuri, care într-un final îţi va impune şi genul sau te produci singur şi cânţi ce vrei. Diferenţa dintre cele două (vorbim în contextul românesc) este că în prima situaţie obţii faimă, bani şi ce vrei tu pe o cale rapidă, iar în cea de-a doua cânţi pentru sufleţelul tău şi a unei mâni de oameni care, chipurile, îţi înţeleg muzica şi te respectă. În ce categorie vrei să fii? Nu elimin posibilitatea în care şi pe calea numărul 2 poţi obţine faimă şi bani, dar într-un timp mult mai lung (tot la contextul românesc mă refer). Şi acum aud…Păi tu cânţi pentru bani? Nu eşti artist adevărat, eşti comercial! Da, poţi să nu cânţi pentru bani atunci când ai destui care să îţi permită să nu te angajezi şi să stai toată ziua cu chitara în mână şi să scrii cântece…, dar sunt unii (a se citi majoritatea) care mai au şi un job (ca să se întreţină), deşi visul lor este să facă muzică. Şi nu poţi să fii atât de naiv încât să faci muzică şi să nu te gândeşti şi la un câştig material de pe planul acesta. Faci ce îţi place şi câştigi şi bani! Jobul ideal.
Acum, revenim la problema casei de discuri…Ce promovăm? Ce promovăm asta ascultă românii. Dacă toţi propun numai house şi pop, publicul larg va disocia şi va alege dintre aceste două genuri. Producătorii nu oferă alternative. Asta îţi dau pentru că asta se vinde, pentru că asta îmi aduce mie, producătorul, bani. Şi acum vin cei care spun că în România nu se ascultă „muzică bună”. Nu se ascultă muzică bună pentru că nu se promovează genul de muzică apreciat a fi superior altor genuri slabe în conţinut şi simple în compoziţie. Soluţia nu sunt oamenii. Tu, ca ascultător îţi oferi alternative (ofertele caselor de discuri de afară J ) independente de cele oferite de casele de discuri autohtone, dar majoritatea preferă „ce este la modă”, chiar dacă un anumit gen (rock) nu le displace în mod special. Soluţia o reprezintă schimbarea atitudinii faţă de muzică a caselor de discuri. Dacă s-ar roti totul la 3600, şi de mâine toate casele ar promova rock-ul şi pop-rock-ul (să zicem), în 6 luni piaţa muzicală şi genurile preferate de români s-ar putea schimba. Nu în totalitate, bineînţeles. Fanii înrăiţi house şi manele în mod sigur nu îşi vor schimba paradigma, însă publicul consumator de muzică (foarte larg, de altfel) îşi va schimba uşor, uşor orientarea. Totul ţine de atitudine, simţ (în majoritatea cazurilor, bun) şi…de auz.
