Rockul de acasă

În urmă cu ceva vreme mă aflam într-una din tipicele mele perioade de căutări muzicale; în dorinţa de a găsi ceva nou de ascultat am apelat inclusiv la prieteni. Printre altele unul dintre ei mei mi-a zis: „Frate, dacă vrei să asculţi ceva nou, ia Papa Roach, că-s marfă!, că-s marfă!”. Trebuie să recunosc că Papa Roach nu se număra printre formaţiile la care mă gândisem eu. Ştiam că există o formaţie care se cheama aşa, dar n-aveam nici cea mai mică idee ce cântă oamenii ăia; mă rog, e posibil să-i fi auzit pe undeva fără să ştiu că sunt ei. Pe scurt, eram total pe lângă subiect. Aşa că am luat eu tot ce avea amicul meu legat de formaţia asta şi m-am pus pe ascultat… şi am fost surprins: chiar îmi plăcea cum sună Papa Roach, deşi nu semăna cu ceea ce ascultam eu de obicei.

Papa Roach cântă rock alternativ cu influenţe de hardcore punk şi rap, ceea ce se traduce printr-o muzică ce trece de la pasaje calme la unele foarte agresive, uneori de-a dreptul furioase. Versurile sunt fie cântate, fie rostite, în funcţie de cheful (sau inspiraţia) lui Jacoby Shaddix, textierul şi solistul lor vocal. De fapt cineva cu un pic de spirit de observaţie ar putea sa remarce faptul că în ultima vreme Shaddix s-a îndepărtat de rapping şi a adoptat un stil mult mai „radio friendly”. Comparaţi Last Resort cu Forever şi o să vedeţi ce vreau sa spun.

În orice caz muzica celor de la Papa Roach nu este uniformă, monotonă, ba chiar s-a schimbat destul de mult de la îneputurile formaţiei şi până în prezent. Primele lor creaţii, apărute pe la mijlocul anilor ’90 sunt fie rapcore, fie hardcore. Nu o să găsiţi nimic care să iasă din normă. Primul lor album de succes, Infest, apărut în 2000, a adus mai multă diversitate, esenţa rămânând însă aceeaşi – muzică cât mai zgomotoasă ce induce stări de nervozitate şi anxietate. Eu, cel puţin, când ascult Between Angels and Insects sau Blood Brothers sunt cuprins de multe ori de cel mai pur sictir faţă de societate pe care vi-l puteţi imagina. E muzică bună ca să instigi o revoluţie. Chiar aşa… „the things you own, own you” sau „it’s in our nature to destroy ourselves” (în traducere: „lucrurile pe care le posezi te posedă” şi „stă în natura noastră să ne autodistrugem”). Noroc că-mi trece repede.

Şi pentru că tot am vorbit de revoluţii, pot spune ca albumul următor, lovehatetragedy, din 2002, a însemnat o mică revoluţie, un moment de schimbare, pentru Papa Roach. Muzica a devenit ceva mai aşezată, apropiându-se mai mult de stilul deja clasic de rock alternativ. Asta fără să însemne că s-a renunţat la rapping. Muzica nu te mai îmbie la revoluţii; mai curând îţi vine să te cerţi cu prietena sau prietenul (fiecare dupa caz şi preferinţe) după ce asculţi She Loves Me Not sau Time and Time Again.

Getting Away With Murder (2004) a continuat trendul de la rapcore la un rock mai cuminte. Chiar şi versurile sunt ceva mai sentimentale. După ce asculţi Scars nu îţi mai vine să te cerţi cu prietena. Ba mai mult, îţi vine să te împaci cu ea. Şi daca ea nu vrea să se împace cu tine Take Me e melodia perfectă pentru autocompătimire. Ceea ce e de-a dreptul naşpa. Adică situaţia e naşpa. Muzica e bună, dacă îţi place stilul ăsta.

Cel mai recent album, The Paramour Sessions, e unul destul de contradictoriu. La o extremă avem o melodie precum …To Be Loved care se apropie foarte mult de stilul de început al Papa Roach. În ciuda titlului muzica este mult mai agresivă decât cea de pe precentele două albume şi reapar pasaje de versuri rostite. La cealaltă extremă se află Forever – probabil că dacă există o melodie Papa Roach care poate fi catalogată drept baladă, atunci cu siguranţă că acea melodie ar fi Forever. Melodia e plină de sentimentalisme, de regrete şi este pe alocuri cât se poate de prietenoasă cu auzul unui neiniţiat în ale Papa Roach. Aş zice chiar că e foarte bună pentru cei care s-au despărţit de prietenă recent. Vorbesc serios. Cum altfel să explic versuri de genul: „One last kiss before I go/ Dry your tears, it is time to let you go/ One last kiss…”. Acum cred că înţelegeţi de ce am zis că acest album este contradictoriu – te face să te întrebi în ce direcţie vor să se îndrepte oamenii ăştia. Vor să se întoarcă la originile formaţiei sau vor să se transforme într-un fel de Oasis pe stereoizi? Om trăi şi om vedea. Eu unul chiar sunt curios.

P.S. Am scris articolul şi acum stau şi mă întreb: oare Jacoby Shaddix o fi suferit vreo dezamăgire în dragoste recent? Nu de alta, dar cât am scris articolul am observat un anumit model scriitoricesc care miroase puternic a dezamăgire sentimentală. Sau poate că am eu ceva la cap. Pe bune acum, dacă ştie cineva ceva, să lase aici un comment. Mulţumesc anticipat.