10 rocking winter songs
Veni pe nesimtite si iarna, trecu iaca si Craciunul si m-am gandit ca ar prinde bine o lista cu piese foarte diverse in tematica de sarbatoare.
Un playlist de muzici rock care sa va scoata din amorteala specifica si sa va faca sa va amintiti ca spiritul rock and roll nu se topeste asa, dintr-o data, intre sarmale, vin fiert si foc in sobe!!
Flacara sau gheata sau poate amandoua la un loc, aceasta este atmosfera pe care vreau sa o transmit. Asa ca, let’s rock this winter cu:
1. Ozzy Osbourne: Satan Claus
2. U2: It’s Christmas( Baby please come home)
3. Lake of tears: Burn fire burn
3. Twisted Sister: I saw mommy kissing Santa Claus
4. Amorphis: Black Winter Day
5. Rage: Don’t fear the Winter
6. Ancient Rites: Land of frost and despair
7. Yngwie Malmsteen: Fire and ice
8. Opeth: Into the frost of Winter
9. Witchcraft: Lady Winter
10. Metallica: For whom the bell tolls
Cine se simte deja mai bine dupa aceasta sesiune de rock ma poate ajuta cu incropirea alteia pentru ca am auzit ca iarna asta e destul de lunga si avem nevoie de munitie. Asa ca astept propuneri..
P.s: Majoritatea pieselor se gasesc pe youtube
Club A, de la miercuri la ne-miercuri..
Se facea ca acum 4 ani paseam timid pe meleaguri bucurestene. Se facea ca prin perindarile mele in cautari avide de baruri rock am dat de club A dupa ce de 2 ori am trecut pe langa..Asa am aflat de seara tematica rock, de legendara ( o pot numi asa pentru ca am amintiri multe) miercuri.
Pe nenea Lenti il stiam de la rockzone si de prin revista. Stiam ca are fixatie pentru heavy si mai stiam ca-si luase bataie de la niste blackeri pentru ca nu le punea muzica in emisiune..Riscurile meseriei..Eu stiam doar fata lui de mielusel nevinovat care in toate interviurile evita sa priveasca in ochi invitatul si care parca arunca intrebari peste umar apoi ascunzandu-si capul in nisip…
Imi amintesc si acum emotia de copil nestiutor cand am intrat in club..Aproape ca totul ma fascina..Tricourile negre, pletele, berile si mai ales intristarea si chinurile de pe fetele tuturor. De aici parca se insinua ura fata de realitate. Mai tarziu aveam sa inteleg cum rockul este o lume interioara care atunci cand vine in contact cu realitatea se evapora..Atunci se intampla sa vad rockul doar ca pe o manifestare..Si cautam febril sa ascult cat mai mult din tot ceea ce Lenti punea la un volum rusinos de tare: sepultura, pantera, slayer, metallica, system of a down..Simteam pe atunci legatura intre oameni, legatura sondata de aceasta pasiune comuna: muzica rock. Era vorba de o comunitate ce impartasea aceleasi valori si nazuinte. O comunitate ce nu se sfia sa se largeasca si sa prinda in joc si copii sfiosi ca mine.. Departe acel individualism, acel teribilism pe care-l constat in Club A, in aceeasi seara celebra de miercuri, acum.
Noii rockari parca vin manati de o ambitie stupida, aceea de a se afisa precum se afisau domnitele si domnii la brat in perioada interbelica. Un simplu act de fatada. Muzica este aceeasi numai ca se constata o inversare: cantitatea de oameni versus calitatea. O puzderie de punkeri, de manelisti sau houseri si persoane venite exclusiv pentru a agata, fara a avea vreo legatura cu Rockcultura lui Lenti. Pestera noastra de neintelesi s-a transformat intr-o bodega neincapatoare..Nu se mai poate respira de fumul raspindit atat de tigari cat si de ifosele participantilor la show. Pentru ca miercurea in club A a devenit un show..Rockarasii travestiti sunt cuminti, beau Sangria sau Salitos, timid se unduiesc si-si afiseaza zambetul de Hollywood. Basca se speriu foarte cand vreun rockar veteran pierdut pe acolo da constiincios si pasionat din cap.
Sunt vechi domnule, sunt vechi vremurile cand muzica se asculta doar pentru placerea de a asculta si a trai interiorizand trairile disparate ale lumii rock.
Ce promovăm? (sau dilema producătorului „surd”)
“I met a girl who sang the blues
And I asked her for some happy news,
But she just smiled and turned away…
I went down to the sacred store
Where I’d heard the music years before,
But the man there said the music wouldn’t play…”
A auzi are multe valori perceptive…Poţi auzi un pas pe trepte, o notă pe pian, un sărut pe obrazul cuiva. Auzul presupune înţelegere, presupune devotament faţă de sunetul ascultat. Bineînţeles, aici exclud auzul de la nivelul simţului comun, mă refer la „a auzi” în cel mai pur sens al muzicii.
Deunăzi, am auzit că în România nu se mai cântă. Am auzit că românii vor numai house, manele şi alte derivate şi combinate de-ale lor. Am râs, am întors capul spre fereastră şi am zis că nu e adevărat…Şi la urma urmei, dacă e adevărat, lasă-i să asculte, e tot muzică: aranjament armonic al unor sunete aflate în interdependenţă…Am râs iar. Muzica, literatura, pictura, sculptura sunt arte care adună adepţi şi, ca în fiecare artă, există curente, există genuri. Întotdeauna vor exista dispute, indiferent cât de mult se zbat unii şi se lovesc cu pumnii în piept.
Din punct de vedere cultural, România şi-a construit paradigma pe anumite valori. Noi aveam şi mai avem încă muzica populară, jocul căluşarilor, hora, mămăliga, opincile, iţarii etc. De aici ne-am dezvoltat, de aici continuăm să ne dezvoltăm, pe asta dansăm, în ritmul ăsta gândim…Americanii au avut şi au muzica country, pălăria de cowboy, blue-jeans, rock’n’roll, hamburger etc. Este uşor să deducem influenţele care nasc acum genurile muzicale atât de familiare şi îndrăgite de către reprezentanţii diferitelor culturi. În SUA se va cânta mereu rock, pop-rock şi alte derivate ale genului, pe când în România se vor asculta genurile care aduc la suprafaţă rădăcinile, influenţele autohtonismului (vezi Phoenix) şi muzica clasică (de la care a derivat genul de muzică uşoară). De ce strigă unii că astăzi, în România, nu se mai ascultă muzică bună? Ce este de fapt muzica bună? Există atâtea „muzici bune” câţi oameni vezi, însă ceea ce le separă şi le nuanţează sunt genurile. Începând cu 1998, la noi au „înflorit” formaţii şi genuri care au pornit aşa zisa „revoluţie a muzicii româneşti”. Toţi se întrebau: „De ce nu avem şi noi, frate, formaţii la MTV? Pe noi de ce nu ne difuzează, că avem muzică bună.” Îţi venea să râzi…
Am trecut prin hip-hop, dance, manele…acum trecem prin house, minimal etc. Casele de discuri produc continuu, banii rulează, populaţia ascultă (consumă). Dacă ai o formaţie şi vrei să te apuci să cânţi ai două posibilităţi: compui ce vrea casa de discuri, care într-un final îţi va impune şi genul sau te produci singur şi cânţi ce vrei. Diferenţa dintre cele două (vorbim în contextul românesc) este că în prima situaţie obţii faimă, bani şi ce vrei tu pe o cale rapidă, iar în cea de-a doua cânţi pentru sufleţelul tău şi a unei mâni de oameni care, chipurile, îţi înţeleg muzica şi te respectă. În ce categorie vrei să fii? Nu elimin posibilitatea în care şi pe calea numărul 2 poţi obţine faimă şi bani, dar într-un timp mult mai lung (tot la contextul românesc mă refer). Şi acum aud…Păi tu cânţi pentru bani? Nu eşti artist adevărat, eşti comercial! Da, poţi să nu cânţi pentru bani atunci când ai destui care să îţi permită să nu te angajezi şi să stai toată ziua cu chitara în mână şi să scrii cântece…, dar sunt unii (a se citi majoritatea) care mai au şi un job (ca să se întreţină), deşi visul lor este să facă muzică. Şi nu poţi să fii atât de naiv încât să faci muzică şi să nu te gândeşti şi la un câştig material de pe planul acesta. Faci ce îţi place şi câştigi şi bani! Jobul ideal.
Acum, revenim la problema casei de discuri…Ce promovăm? Ce promovăm asta ascultă românii. Dacă toţi propun numai house şi pop, publicul larg va disocia şi va alege dintre aceste două genuri. Producătorii nu oferă alternative. Asta îţi dau pentru că asta se vinde, pentru că asta îmi aduce mie, producătorul, bani. Şi acum vin cei care spun că în România nu se ascultă „muzică bună”. Nu se ascultă muzică bună pentru că nu se promovează genul de muzică apreciat a fi superior altor genuri slabe în conţinut şi simple în compoziţie. Soluţia nu sunt oamenii. Tu, ca ascultător îţi oferi alternative (ofertele caselor de discuri de afară J ) independente de cele oferite de casele de discuri autohtone, dar majoritatea preferă „ce este la modă”, chiar dacă un anumit gen (rock) nu le displace în mod special. Soluţia o reprezintă schimbarea atitudinii faţă de muzică a caselor de discuri. Dacă s-ar roti totul la 3600, şi de mâine toate casele ar promova rock-ul şi pop-rock-ul (să zicem), în 6 luni piaţa muzicală şi genurile preferate de români s-ar putea schimba. Nu în totalitate, bineînţeles. Fanii înrăiţi house şi manele în mod sigur nu îşi vor schimba paradigma, însă publicul consumator de muzică (foarte larg, de altfel) îşi va schimba uşor, uşor orientarea. Totul ţine de atitudine, simţ (în majoritatea cazurilor, bun) şi…de auz.
Si o fost Deep Purple pi la noi..
Aceasta nu este o cronica de concert obiectiva. Asta pentru ca nu pot sa nu fiu foarte subiectiva stiind ca si eu, nu chiar in aceeasi masura dar aproape ca si fanii care au crescut cu muzica Deep Purple, am asteptat un astfel de eveniment cu sufletul la gura.
La ora 6, doua siruri indiene tronau de partea dreapta si stanga a intrarii pe stadionul Cotroceni. Murmure, zumzete, intrebari, forfota si nerabdare… Eram asemeni unui roi de albine fertil si neincapator care poleniza muzica si dor de sunete. In fata scenei s-a format un arc compact de fiinte infometate dupa cei 5 Geniali Violacei. Nu se mai respira ci intr-o tacere monumentala se astepta Aparitia.
Inceputul a fost cat se poate de natural, Deep Purple lasand muzica sa vorbeasca in locul unor prezentari pompoase. Regalul de debut a fost Pictures of Home. A urmat apoi o insiruire ametitoare de hituri precum Strange Kind Of Woman, Highway Star, My woman from Tokio, Hush, Space Truckin’, fiecare prezentata succint si esential de catre un Ian Gillan care stia si cateva expresii romanesti.
Publicul a devenit part of the band atunci cand a evitat momentele stanjenitoare de cadere de sunet fredonand intr-un glas piesele preferate. De altfel sunetul a prestat destul de bine. Iti era aproape imposibil sa ramai impasibil la ceea ce se intampla pe scena. Nu puteai decat sa te lasi purtat de muzica si sa uiti de orice inhibitii.Fiecare artist avea acea lejeritate si acea naturalete care te indemna sa saluti din toata inima o asemenea alaturare de personalitati:
Steve Morse a interpretat sigur pe sine si degajat, asa cum ii sade bine unui profesionist. Erau momente in care nu mai stiai daca intr-adevar foloseste ghitara pentru a scoate in afara spiritul muzicii care-l poseda sau doar deseneaza in aer acorduri.
Roger Glover a fost spiritul dinamic si stralucitor care scoala publicul in picioare. A alergat si a fentat in joc de muzica fiecare coleg de trupa. Scena era un nor de fum sub picioarele sale.
Vocea Ian Gillan s-a prezentat destul de bine desi cu unele carente pardonabile pe pasajele sustinute si inalte. Gurile rele spuneau ca piesa mult strigata, Child in Time, nu a aparut in playlist pentru ca interpretarea sa nu ar fi fost foarte reusita. Mai mult inclin sa cred ca showul a fost destinat sa dinamizeze si sa umple de energie publicul pentru ca in final sa nu-l trimita la culcare.
Don Airey s-a prezentat genial ca intotdeauna, inchis in cometa sa de clape. Nu ne venea sa credem ca Genialii Violacei nu au venit straini de specificul tarii noastre si ca am putut auzi in soloul lui Airey fragmente din Rapsodia Romana. De altfel un solo asa de bine structurat incat ne-a purtat prin toate genurile muzicale fiind uluiti de agilitatea degetelor si de frenezia cu care acestea ne atingeau sufletul.
The last but not the least, Ian Paice, a fost acea voce vibrata si constanta care misca gazonul acoperit de sub picioarele noastre.
Dintr-o data ne-am trezit pur si simplu fredonand pasajul de ghitara de la Black Night: O O OO O OO OO/ OO/ OO. In curand toata masa de oameni care a umplut stadionul a cantat cursiv acest pasaj. Ulterior Steve Morse ne-a folosit ca ecou al solo-urilor sale si ne-am descurcat de minune.
Pe Smoke on the Water deja toti oamenii dansau, se miscau intr-o coregrafie stiuta dinainte, parca repetata in eventualitatea acestui moment important
Impresia generala a fost aceea ca acest concert ne-a daruit exact ceea ce visam sa vedem pe plaiuri mioritice. Ne inclinam si multumim. Am putut trece in amintire inca un capitol important din muzica. La cat mai multe!
De dragul polemicii..
Exista oameni bine intentionati care fac site-uri ce trateaza muzica rock, care se dedica imbogatirii culturii noastre cu fel de fel de informati actualizate zilnic. Si acesti oameni, din dorinta fireasca a unui feedback pozitiv, au creat optiunea comentarii la fiecare articol pe care-l posteaza. Stiti deja regula..
Si intre timp, a aparut o tendinta absolut puerila printre majoritatea rockerilor, anume aceea de a critica lucruri despre care nu au habar doar de dragul polemicii. In cele ce urmeaza va transcriu perlele si fac un top 3.
Prima este de la recenzia pentru noul album Sebastian Bach, Angel Down, limbajul fiind foarte explicit:
1.Perla din adancurile webului:
“Tampit administrator de site aveti, a postat cronica asta de 2 ori..si nu mai zic ca si la dat cu parerea, apare de 2 ori..nu mai dormi bah in post, trezeste-te, ca te ia lumea la pula.”
Doresc sa precizez ca postul nu era de 2 ori ci erau 2 recenzii diferite la acelasi album, unul a dat nota 9 iar celalalt nota 8.
Urmatoarea nu are nici o legatura cu continutul interviului realizat trupei In Vain si se leaga de un aspect de-a dreptul penibil. Problema existentiala este cum se zice: acordul Mi Major sau Mi Major?
2. Perla creierului fara rost:
“Nu exista <acord Mi>. Mi este o nota. Un acord trebuie sa contina cel putin 3 note diferite. Da, in engleza chord=acord, dar tot nu l-ai tradus tu bine in romaneste.Incearca sa gasesti un link pentru asta..nu stiu daca intelegi.”
A fost de ziua mea anul asta( 28 septembrie) un festival de trupe autohtone de metale care se dorea sa kick ass. Neajunsurile salii si experienta mediocra a sunetistilor nostri a facut din acesta un show nu tocmai reusit. Dar sa vedem aprecierile anonimilor critici:
3. Perla de la capatul tunelului:
” Mda, in continuare reusesti sa-ti bati joc de metalu’ autohton..bravo bre”
*luate de pe metalfan.ro
Si acestea sunt doar exemple cuminti, daca as intra in sfera forumurilor atunci problema s-ar agrava prea tare..nu de alta dar nu as avea spatiu pe wordpress sa transcriu toate aberatiile.
In final, exista un cod al Eticii pe Web pe care rockarasii atoatecunoscatori nu-l iau in considerare. Si aici nu vorbim despre un background cultural, vorbim mai ales despre reguli elementare de bun simt. Pur si simplu unii nu pot accepta ca cineva chiar stie ce vorbeste si poate argumenta acest lucru. Tocmai de aceea majoritatea atacurilor sunt infantile si de multe ori nu au legatura cu articolul in sine.
Cei care pierd timp din viata progresand in construirea site-ului asteapta nu neaparat un feedback pozitiv, dar macar unul in care critica sa fie justificabila. Si astfel efortul lor sa devina meritoriu… Prin urmare am un mesaj pentru dragii nostri iubitori de polemici:
” Dragi frati complexati, astea’s mojicii si se rezolva numai in bodegile daramate pe care le frecventati, intr-o lupta cu creierase la fel de speriate ca si ale voastre.”
“Dacă vrei să asculţi ceva nou, ia Papa Roach!”
În urmă cu ceva vreme mă aflam într-una din tipicele mele perioade de căutări muzicale; în dorinţa de a găsi ceva nou de ascultat am apelat inclusiv la prieteni. Printre altele unul dintre ei mei mi-a zis: „Frate, dacă vrei să asculţi ceva nou, ia Papa Roach, că-s marfă!, că-s marfă!”. Trebuie să recunosc că Papa Roach nu se număra printre formaţiile la care mă gândisem eu. Ştiam că există o formaţie care se cheama aşa, dar n-aveam nici cea mai mică idee ce cântă oamenii ăia; mă rog, e posibil să-i fi auzit pe undeva fără să ştiu că sunt ei. Pe scurt, eram total pe lângă subiect. Aşa că am luat eu tot ce avea amicul meu legat de formaţia asta şi m-am pus pe ascultat… şi am fost surprins: chiar îmi plăcea cum sună Papa Roach, deşi nu semăna cu ceea ce ascultam eu de obicei.
Papa Roach cântă rock alternativ cu influenţe de hardcore punk şi rap, ceea ce se traduce printr-o muzică ce trece de la pasaje calme la unele foarte agresive, uneori de-a dreptul furioase. Versurile sunt fie cântate, fie rostite, în funcţie de cheful (sau inspiraţia) lui Jacoby Shaddix, textierul şi solistul lor vocal. De fapt cineva cu un pic de spirit de observaţie ar putea sa remarce faptul că în ultima vreme Shaddix s-a îndepărtat de rapping şi a adoptat un stil mult mai „radio friendly”. Comparaţi Last Resort cu Forever şi o să vedeţi ce vreau sa spun.
În orice caz muzica celor de la Papa Roach nu este uniformă, monotonă, ba chiar s-a schimbat destul de mult de la îneputurile formaţiei şi până în prezent. Primele lor creaţii, apărute pe la mijlocul anilor ’90 sunt fie rapcore, fie hardcore. Nu o să găsiţi nimic care să iasă din normă. Primul lor album de succes, Infest, apărut în 2000, a adus mai multă diversitate, esenţa rămânând însă aceeaşi – muzică cât mai zgomotoasă ce induce stări de nervozitate şi anxietate. Eu, cel puţin, când ascult Between Angels and Insects sau Blood Brothers sunt cuprins de multe ori de cel mai pur sictir faţă de societate pe care vi-l puteţi imagina. E muzică bună ca să instigi o revoluţie. Chiar aşa… „the things you own, own you” sau „it’s in our nature to destroy ourselves” (în traducere: „lucrurile pe care le posezi te posedă” şi „stă în natura noastră să ne autodistrugem”). Noroc că-mi trece repede.
Şi pentru că tot am vorbit de revoluţii, pot spune ca albumul următor, lovehatetragedy, din 2002, a însemnat o mică revoluţie, un moment de schimbare, pentru Papa Roach. Muzica a devenit ceva mai aşezată, apropiându-se mai mult de stilul deja clasic de rock alternativ. Asta fără să însemne că s-a renunţat la rapping. Muzica nu te mai îmbie la revoluţii; mai curând îţi vine să te cerţi cu prietena sau prietenul (fiecare dupa caz şi preferinţe) după ce asculţi She Loves Me Not sau Time and Time Again.
Getting Away With Murder (2004) a continuat trendul de la rapcore la un rock mai cuminte. Chiar şi versurile sunt ceva mai sentimentale. După ce asculţi Scars nu îţi mai vine să te cerţi cu prietena. Ba mai mult, îţi vine să te împaci cu ea. Şi daca ea nu vrea să se împace cu tine Take Me e melodia perfectă pentru autocompătimire. Ceea ce e de-a dreptul naşpa. Adică situaţia e naşpa. Muzica e bună, dacă îţi place stilul ăsta.
Cel mai recent album, The Paramour Sessions, e unul destul de contradictoriu. La o extremă avem o melodie precum …To Be Loved care se apropie foarte mult de stilul de început al Papa Roach. În ciuda titlului muzica este mult mai agresivă decât cea de pe precentele două albume şi reapar pasaje de versuri rostite. La cealaltă extremă se află Forever – probabil că dacă există o melodie Papa Roach care poate fi catalogată drept baladă, atunci cu siguranţă că acea melodie ar fi Forever. Melodia e plină de sentimentalisme, de regrete şi este pe alocuri cât se poate de prietenoasă cu auzul unui neiniţiat în ale Papa Roach. Aş zice chiar că e foarte bună pentru cei care s-au despărţit de prietenă recent. Vorbesc serios. Cum altfel să explic versuri de genul: „One last kiss before I go/ Dry your tears, it is time to let you go/ One last kiss…”. Acum cred că înţelegeţi de ce am zis că acest album este contradictoriu – te face să te întrebi în ce direcţie vor să se îndrepte oamenii ăştia. Vor să se întoarcă la originile formaţiei sau vor să se transforme într-un fel de Oasis pe stereoizi? Om trăi şi om vedea. Eu unul chiar sunt curios.
P.S. Am scris articolul şi acum stau şi mă întreb: oare Jacoby Shaddix o fi suferit vreo dezamăgire în dragoste recent? Nu de alta, dar cât am scris articolul am observat un anumit model scriitoricesc care miroase puternic a dezamăgire sentimentală. Sau poate că am eu ceva la cap. Pe bune acum, dacă ştie cineva ceva, să lase aici un comment. Mulţumesc anticipat.
Ce este rock-ul?! o introducere..
Candva, de demult, am citit o definitie posibila a curentului rock. Se facea ca era o plasmuire a Rnb-ului( ritmului si blues-ului) cu muzica country. Cat de bizar poate suna o asemenea afirmatie? Si ea totusi nu e foarte indepartata de adevar..
Daca lucrurile in anii ‘80, ‘90 erau foarte clare si intreaga masa a celor pasionati de rock aveau o perceptie corecta despre muzica lor preferata, nu acelasi lucru il putem spune si despre secolul XXI. Se constata o tendinta de subminare a intelesului si o deviere flagranta de la vechile catalogari.
In primul rand sa analizam schimbarea de perceptie la nivelul publicului larg. De curand am deschis televizorul pentru a urmari Rock Chart pe Mtv. Demult nu ma mai interesa ce avea de spus industria muzicala cu privire la rock. Dar m-am decis sa incerc pentru a vedea care este imaginea globala despre acest subiect si mai ales cum sunt perceptiile.
Rezultatul m-a surprins intr-un mod neplacut. In viziunea acelui clasament saracacios rockul a inceput sa se reduca la un solo linistit si la o voce usor suparata. Ceea ce tipa si se zgaieste este mai mult atitudinea revoltata si vestimentatia noncomformista in trupele care se chinuie sa imite pe altii si sa se imite pe ei. Dar ceea ce este mai grav este faptul ca muzica prezenta in acel top nu se apropie nici pe departe de tendintele rock. Am intalnit Manu Chao, Gogol Bordello si Ok Go. Adica muzica traditionala tiganeasca, muzica electronica si muzica raggae.
De cand rockul s-a universalizat si a inceput sa contina genuri atat de diferite? Ceea ce reprezinta el acum, atat in viziunea Mtv cat si in viziunea publicului larg este o corcitura, o pocitanie in care pustani care stiu riffuri, care se imbraca “rebel” ( nici macar nu mai este vorba despre haine de piele si lanturi ascutite ci doar de freze cu tepi si mult machiaj), care vorbesc despre skateboard si snowboard si care nu pot compune decat refrenuri simpatice , in care nu se mai recunoaste nici un vechi rockar optzecist.
Intr-adevar, nu este o amenintare foarte mare pentru ca “rockerii adevarati” inca se pot ghida dupa muzica buna. La nivel izolat ce-i drept, pentru ca cel putin in Romania nu exista mijloace sigure de informare corecta. De indrumare muzicala, sa zicem..
Ce ne facem cu rockerii noi si rockerii in devenire? Cu o asemenea imagine pot fi foarte usor indusi in eroare si orientati intr-o directie care le-ar putea fi fatala. Nu exista inca o instanta superioara care sa-i indrume catre muzica care merita si astfel sa-i ajute sa-si creeze cultura muzicala.
Si ne trezim zi de zi mahniti pe tinerii care cred ca a fi rocker inseamna sa asculti Tokio Hotel, My Chemical Romance si Linkin’ Park, inseamna sa te imbraci de firma( adidas, nike), inseamna sa te droghezi, inseamna sa te vopsesti pe par in cat mai multe culori si, pentru a ingloba toate aceste caracteristici, inseamna sa fii la moda.
Ii invinovatim cand de fapt vina este numai a noastra. Pentru ca acceptam intr-un mod egoist sa pastram muzica buna doar pentru noi.
Sa spunem ca in seara asta militez pentru o deschidere catre ceilalti si catre o indrumare parinteasca catre ce este valoros. Nu vom reusi sa schimbam tot dar macar vom produce o fisura in sistemul lor subred. Sa punem mana de la mana pentru a da pustilor rebeli din barurile pe care le frecventam o idee despre ce inseamna curentul rock in sine si despre ce inseamna rockul ca gen particular de muzica.
